O piesa ce o are cap de afis pe Maia Morgenstern. Mai in varsta, insa la fel de frumoasa. Cu aceeasi voce inconfundabila. O piesa cu un scenariu slabut. Pe scurt, un concurs de dans, miza de 50 000 de euro pentru castigatori. Au dreptul sa participe numai cupluri. Un fel de Big Brother al dansului. Oamenii sunt redusi la stadiul de paiate de dragul spectacolului. Cam ce se intampla in fiecare zi la televizor. Nimic extraordinar. Piesa are cumva un substrat moralizator - "sa nu transformam oamenii in produse, sa respectam demnitatea, ca altfel uite ce se intampla..." - care pe mine ma deranjeaza. Nu mergem sa vedem piese de teatru ca sa invatam ce e bine si ce e rau. Pentru asta sunt parintii, bunicii, Biblia si orice alta ustensila pentru spalat creierul. La teatru mergi pentru altceva.

Rolul Maiei, ca maestru de ceremonii este impecabil. Subtilitatea, agresivitatea, timiditatea, inocenta si rautatea pura sunt dozate perfect pentru a scoate un personaj grotesc. Ela Ionescu joaca personajul actritei. M-am convins acum ca dezinvoltura si delicatetea ei ii vor asigura succesul. Ca si in "Hipioti si Bolsevici", jocul nu a fost extraordinar, dar energia de care da dovada o fac intr-un final placuta ochiului. Ceea ce nu se poate spune despre restul actorilor. Antoaneta Cojocaru a avut un personaj foarte bine construit. Chris Simion a stiut exact ce a vrut de la Gloria. Cuvintele aratau clar forta personajului, jocul lui Cojocaru adeseori nu. Tudor Aaron Istodor a avut ingrata sarcina de a juca in umbra mamei sale. E totusi greu sa impresionezi cand pe scena, langa tine, joaca Maia Morgenstern.

Piesa mi s-a parut repetitiva. S-ar fi putut comprima intregul scenariu intr-un spectacol de o ora, o ora si putin. Astfel, oamenii nu ar fi cascat spre sfarsit, incapabili sa se concentreze pe dialogul de forta dintre Gloria si personajul Maiei Morgenstern din final, care dupa parerea mea, a fost partea cea mai importanta a spectacolui.

"Daca doriti, putem opri intregul concurs aici..."
"Ne tratezi ca pe niste animale. Insa noi suntem niste idioti. Asa ca nu ne vom opri. Vom castiga concursul asta [..]" (sper ca citatele sunt cat de cat exacte)
Mi-a ramas cumva in minte imaginea de la sfarsitul spectacolului cu cele doua cupluri ramase in concurs- Gloria si Robert si gravida si iubitul ei - dansand imbratisati. Erau singurii indragostiti unul de celalalt. In conditii de stres extraordinar, il poti suporta pe celalat numai in masura in care nu poti suporta sa fii departe de el. Evident, asta mi-a trecut mie prin minte.

Daca ar fi fost deschisa stagiunea si as fi avut de ales dintr-o paleta diversa de spectacole, spectacolul "Si caii se impusca, nu-i asa?" nu ar fi fost o optiune pentru mine. Dar pentru ca e vara, pentru ca Bucurestiul este oricum amortit si pentru ca cel putin este cumva in aer liber - daca nu luam in considerare inghesuiala incredibila din spatiul ingust din spatele terasei "Motoare", piesa poate fi o alegere fericita intr-o seara fara program.

Alan Lightman concepe jurnalul lui Einstein in timpul teoriei relativitatii. Anul 1905, in Elvetia. Din aprilie si pana in iunie, Einstein imagineaza lumea din diferitele perspective ale timpului. Timpul ca cerc, ca bucla, tridimensional, reversibil, inexistent, neregulat. Si cum afecteaza el existenta. Fiecare pagina a jurnalului este un mod de a privi lumea, iar mie mi-a dat senzatia alegerii.

"De fapt, e o lume fara viitor. In aceasta lume, timpul e o linie ce se termina in prezent, atat in realitate, cat si in minte.[...]Intr-o lume fara viitor, fiecare ras este ultimul ras. Intr-o lume fara viitor, fiecare singuratate este finala. Intr-o lume fara viitor, oamenii se agata de prezent ca de o stanca."

Eu pot sa traiesc fara multe lucruri. Ma pot lipsi de trecut. Daca trebuie, ma lipsesc si de prezent. Dar sa nu mi se ia viitorul. Gandul ca in viitor am o infinitate de posibilitati, ma ajuta sa ma trezesc dimineata. Tulburatoare zi pentru Einstein a fost 11 iunie 1905.

Mie imi place timpul-simt. "In aceasta lume,o succesiune de episoade poate fi rapida ori lenta, confuza ori intensa, sarata ori dulce, cauzala ori lipsita de cauza, ordonata sau intamplatoare, depinde de istoria privitorului."

Oare cum ar fi sa traiesti timpul in moduri diferite de la o saptamana la alta? Jocul s-ar numi "De-a timpurile". Si te-ai scuza ca nu-ti amintesti nimic din ce s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Pentru ca tu traiesti timpul-imagine.

Frustrari de diva in primul rand pentru ca suna bine. Si pentru ca imi place sa scriu despre lucruri de tot soiul, de la carti, intamplari la lucruri intamplate exclusiv in imaginatia mea bolnava.

Heaven, pentru ca este un fel de alter ego. E o parte foarte importanta din mine si o parte foarte straina mie. Si se poate manifesta pe un blog. Nu in realitate. Heaven isi permite luxul de a merge pana la capat.

Alina scrie din cand in cand. Citeste, fumeaza, se plictiseste. Face toate astea avand aerul ca nimeni nu e ca ea. Si se imbraca frumos.

P.S: Motivul pentru care acest post e scris acum si nu la inceput cum e normal e ca nu am avut nevoie de About, pana cand nu a aparut butonul buclucas din acest template.
P.P.S: Sper ca in curand sa functioneze si butonul Archive.

Gasesc "Panza de paianjen" a Cellei Serghi un exercitiu inutil si dureros. Conceput sub forma unor jurnale ce ajung in mana celei mai bune prietene a Dianei, romanul mi se pare a fi un soi de scuza pentru toate alegerile neinspirate ale personajului. Am senzatia ca macar in imaginatie putem plasmui oameni demni, care se asuma. Diana nu e pana acum nimic altceva decat o femeie care s-a casatorit pentru a scapa de o situatie materiala dezastruoasa. Capabila de introspectie, da. Frumoasa, da. Dar interesata. O sa revin cu un post despre carte in intregimea ei cand o termin.

Iata insa ce spune la un moment dat Diana: "Am incercat de multe ori sa lamuresc cauza neintelegerilor dintre mine si Michi. Azi mi se pare ca trebuie sa fi fost un punct de plecare gresit, asa cum se intampla cand sari un ochi la impletiturile cu andrele, dupa care totul iese rau. Daca iti dai seama numaidecat de punctul gresit si ai curajul sa desfaci pana acolo, totul se mai poate indrepta."

Nu pot sa nu ma gandesc ca e foarte frumos spus. Dar e neadevarat. Nu, pisi, daca iti dai seama de punctul gresit, pleci. Nu ai ce sa remediezi. Oamenii nu sunt fire de mohair, maleabile, pe care sa le transformi dupa bunul tau plac in sosete si pulovere. Iar sentimentele nu se impletesc cu andrelele. Exista sau nu. In termeni de croitorie, oamenii sunt pulovere, sosete, ilice deja croite care iti vin sau nu. Iar tu, draga mea, te-ai ales cu un pulover de casmir cu care nu-ti sta bine. Si, da, port o conversatie cu un personaj de roman.

Pe coperta cartii scrie: "Cella Serghi este Margaret Mitchell a noastra. Aceeasi forta epica,[..] acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga." Spre rusinea mea, Margaret Mitchell nu mi-a picat in mana, deci personajele ei imi sunt straine. Dar Diana Cellei Serghi nu lupta si nu invinge, insa este un personaj feminin. Aici Cleopatra Lorintiu a nimerit-o.

Mai multe despre "Panza de paianjen" in posturile viitoare.

"Nu mai exista nimic care sa ma poata interesa la el. Nu mai era nici macar o particica din trecutul meu, era o simpla pata, precum amprenta lasata de-o mana pe un zid cu multi, multi ani in urma."

Nu. Evident ca nu e vorba despre zilele regasirii mele. Zilele alea sunt inca departe. E vorba de zilele regasirii personajului principal dintr-un roman foarte apreciat al Elenei Ferrante. Ciudat e ca aceasta fiinta, care scrie cu o sinceritate debordanta, e destul de reticenta cu aparitiile publice, Diana Crupenschi - editor la Univers, fiind singurul editor din lume care i-a luat vreodata un interviu telefonic (iacata).

Olga e un personaj destul de banal. O femeie la 40 de ani, ce renunta la toate ambitiile sale profesionale pentru a avea grija de sotul sau, de cei doi copii si de Otto, cainele lup al familiei, este parasita de sot pentru o alta femeie mai tanara, sau dupa cum s-a exprimat el insusi "pentru ca am cazut in vid". Pana la urma casnice sunt peste tot, la fel si femei parasite. Interesant este nu faptul ca Olga este furioasa, inciudata si extraordinar de trista, ci felul in care pierde contactul cu realitatea traind atemporal - in imaginatie si in amintiri. Sau uneori impletindu-le pe cele doua in vederea intensificarii durerii.
Are nevoie de toata puterea de concentrare pentru a rezolva problemele cele mai simple. In momentul in care Gianni, baietelul ei, si cainele Otto se imbolnavesc in acelasi timp, are nevoie ca fetita sa, Ilaria, sa o intepe cu o forfecuta pentru a-si pastra concentrarea. Moartea cainelui reprezinta trezirea Olgai, sau regasirea acesteia. Incepe sa fie mai atenta, mai grijulie cu copiii.
Mi-a ramas intiparita in minte ultima discutie dintre Olga si sotul ei:
"-E adevarat ca nu ma mai iubesti?
-Da.
-De ce?Pentru ca te-am mintit? Pentru ca te-am parasit? Pentru ca te-am facut sa suferi?
-Nu. Pentru ca atunci cand m-am simtit inselata,abandonata si umilita, te-am iubit enorm [...] Nu te mai iubesc pentru ca atunci cand a trebuit sa te justifici, mi-ai spus ca ai cazut in vid, intr-un vid al simturilor, lucru care nu e adevarat."
As fi preferat ca Olga sa ramana singura si impacata cu ea. Cu toate astea, s-a iubit zile si luni la rand cu vecinul muzician care s-a comportat frumos cu ea pe timpul crizei. Nu-mi plac transferurile de afectiune, dar n-am ce-i face.

As scrie mult si fara oprire despre tot felul de lucruri astazi. Mult astfel incat sa umplu tot felul de goluri, mult astfel incat sa descarc tot felul de plinuri, mult astfel incat sa gasesc solutii. Dar nu pot. Deci sunt inca incapabila. Oare mai sunt inca diva?
Nici o revelatie in ultima vreme. Uneori e frustrant sa fii Alina.

E greu sa scrii cand te simti frustrat. Si mai ales e greu sa nu scrii despre frustrari cand esti frustrat. Si e si mai greu sa scrii lucruri frumoase cand esti plin de nervi.
"Pentru un om cu talent, natura nu are subiecte vulgare sau neinsemnate. Un lucru demn de dispret nu mai e demn de dispret in opera lui (a omului talentat), daca-si pune in el minunatul suflet". Asa spunea Gogol.
Din moment ce ma simt incapabila sa scriu vreun lucru maret, si orice lucru demn de dispret imi da intr-adevar impresia ca e demn de dispret, inseamna ca nu am talent. Ceea ce e trist. Dar nu tragic. La urma urmei, asta e un blog, iar cei care-l citesc nu sunt membrii ai Academiei Franceze. Dar tot e putin enervant.
Deschisesem pagina pentru a scrie despre "Fata cu portocale" a lui Jostein Gaarder, o carte foarte draga mie, dar nu e momentul sa scriu despre o poveste minunata intr-o zi in care talentul m-a parasit. Si Heaven nu face absolut nimic sa ma scoata din starea asta. Urasc asteptarea.