M-am reapucat de ascultat teatru radiofonic. E o placere destul de veche, de care nu sunt foarte mandra, dat fiind discursul despre senzatia de implinire pe care ti-o dau paginile cartii, mirosul lor. In fine, aseara gandindu-ma sa mai ascult o piesa a lui Goldoni, gasesc "Evantaiul". Dau play si ma asez frumos in pat.

O voce suava de domnisoara se aude soptind vorbe de amor unui anume signor Evaristo. Signorina isi rupe evantaiul, iar Evaristo ii cumpara un altul pentru a-l inlocui. Biet idiot, in loc sa i-l inmaneze omeneste, se gandeste sa foloseasca o slujnica pe post de mijlocitor. De acolo, lucrurile o iau razna. Geanina e logodita cu cizmarul, care devine gelos pe Evaristo, e promisa hangiului, care devine la fel de gelos. E ocarata de signorina din cauza tradarii. Intr-un final, pentru ca e o comedie, evantaiul ajunge la signorina si povestea se lumineaza.


Stiu, povestea pare incredibil de familiara. Avem triungi conjugal, avem lucruri pierdute si avem oameni cu putere care tot trag sfori. Si da, 120 de ani de la aparitia acestei comedii, intr-o tara minunata, neunita inca, dramaturgul Ion Luca Caragiale publica o piesa de teatru ce facea furiori prin originalitatea ei. Piesa se numea "O scrisoare pierduta", iar generatii intregi de la aparitia ei au trebuit sa o citeasca si sa o elogieze (ma rog, cititul e facultativ) ca pe o piesa originala care este.

Vreau sa fie clar ca nu sunt suparata pe Caragiale. Si vreau sa fie la fel de clar ca habar n-am despre literatura comparata. Eu sunt una dintre persoanele care cred despre Caragiale ca e incredibil de amuzant. Ceea ce nu inteleg, e de ce nu se scrie pe nicaieri ca a avut un punct de pornire. Ca practic, ideea lui cu obiectele pierdute a fost imprumutata de la un dramaturg de o talie impresionanta, dramaturg de talia caruia Caragiale nu ar fi ajuns niciodata. E asa o rusine sa reusesti intr-un final sa scrii o piesa atat de buna, avandu-l ca inspiratie pe Carlo Goldoni?

Ii ofer circumstante atenuante lui Caragiale. Avea tot dreptul sa scrie cum si ce vrea el. M-am convins insa, ca indiferent ce am face noi, ei fac mai repede si mai bine. Legea evolutiei, cred.

Iata si piesa.


Carlo Goldoni- Evantaiul (TEATRU RADIOFONIC)
Asculta mai multe audio Haioase

O piesa ce o are cap de afis pe Maia Morgenstern. Mai in varsta, insa la fel de frumoasa. Cu aceeasi voce inconfundabila. O piesa cu un scenariu slabut. Pe scurt, un concurs de dans, miza de 50 000 de euro pentru castigatori. Au dreptul sa participe numai cupluri. Un fel de Big Brother al dansului. Oamenii sunt redusi la stadiul de paiate de dragul spectacolului. Cam ce se intampla in fiecare zi la televizor. Nimic extraordinar. Piesa are cumva un substrat moralizator - "sa nu transformam oamenii in produse, sa respectam demnitatea, ca altfel uite ce se intampla..." - care pe mine ma deranjeaza. Nu mergem sa vedem piese de teatru ca sa invatam ce e bine si ce e rau. Pentru asta sunt parintii, bunicii, Biblia si orice alta ustensila pentru spalat creierul. La teatru mergi pentru altceva.

Rolul Maiei, ca maestru de ceremonii este impecabil. Subtilitatea, agresivitatea, timiditatea, inocenta si rautatea pura sunt dozate perfect pentru a scoate un personaj grotesc. Ela Ionescu joaca personajul actritei. M-am convins acum ca dezinvoltura si delicatetea ei ii vor asigura succesul. Ca si in "Hipioti si Bolsevici", jocul nu a fost extraordinar, dar energia de care da dovada o fac intr-un final placuta ochiului. Ceea ce nu se poate spune despre restul actorilor. Antoaneta Cojocaru a avut un personaj foarte bine construit. Chris Simion a stiut exact ce a vrut de la Gloria. Cuvintele aratau clar forta personajului, jocul lui Cojocaru adeseori nu. Tudor Aaron Istodor a avut ingrata sarcina de a juca in umbra mamei sale. E totusi greu sa impresionezi cand pe scena, langa tine, joaca Maia Morgenstern.

Piesa mi s-a parut repetitiva. S-ar fi putut comprima intregul scenariu intr-un spectacol de o ora, o ora si putin. Astfel, oamenii nu ar fi cascat spre sfarsit, incapabili sa se concentreze pe dialogul de forta dintre Gloria si personajul Maiei Morgenstern din final, care dupa parerea mea, a fost partea cea mai importanta a spectacolui.

"Daca doriti, putem opri intregul concurs aici..."
"Ne tratezi ca pe niste animale. Insa noi suntem niste idioti. Asa ca nu ne vom opri. Vom castiga concursul asta [..]" (sper ca citatele sunt cat de cat exacte)
Mi-a ramas cumva in minte imaginea de la sfarsitul spectacolului cu cele doua cupluri ramase in concurs- Gloria si Robert si gravida si iubitul ei - dansand imbratisati. Erau singurii indragostiti unul de celalalt. In conditii de stres extraordinar, il poti suporta pe celalat numai in masura in care nu poti suporta sa fii departe de el. Evident, asta mi-a trecut mie prin minte.

Daca ar fi fost deschisa stagiunea si as fi avut de ales dintr-o paleta diversa de spectacole, spectacolul "Si caii se impusca, nu-i asa?" nu ar fi fost o optiune pentru mine. Dar pentru ca e vara, pentru ca Bucurestiul este oricum amortit si pentru ca cel putin este cumva in aer liber - daca nu luam in considerare inghesuiala incredibila din spatiul ingust din spatele terasei "Motoare", piesa poate fi o alegere fericita intr-o seara fara program.