Gasesc "Panza de paianjen" a Cellei Serghi un exercitiu inutil si dureros. Conceput sub forma unor jurnale ce ajung in mana celei mai bune prietene a Dianei, romanul mi se pare a fi un soi de scuza pentru toate alegerile neinspirate ale personajului. Am senzatia ca macar in imaginatie putem plasmui oameni demni, care se asuma. Diana nu e pana acum nimic altceva decat o femeie care s-a casatorit pentru a scapa de o situatie materiala dezastruoasa. Capabila de introspectie, da. Frumoasa, da. Dar interesata. O sa revin cu un post despre carte in intregimea ei cand o termin.
Iata insa ce spune la un moment dat Diana: "Am incercat de multe ori sa lamuresc cauza neintelegerilor dintre mine si Michi. Azi mi se pare ca trebuie sa fi fost un punct de plecare gresit, asa cum se intampla cand sari un ochi la impletiturile cu andrele, dupa care totul iese rau. Daca iti dai seama numaidecat de punctul gresit si ai curajul sa desfaci pana acolo, totul se mai poate indrepta."
Nu pot sa nu ma gandesc ca e foarte frumos spus. Dar e neadevarat. Nu, pisi, daca iti dai seama de punctul gresit, pleci. Nu ai ce sa remediezi. Oamenii nu sunt fire de mohair, maleabile, pe care sa le transformi dupa bunul tau plac in sosete si pulovere. Iar sentimentele nu se impletesc cu andrelele. Exista sau nu. In termeni de croitorie, oamenii sunt pulovere, sosete, ilice deja croite care iti vin sau nu. Iar tu, draga mea, te-ai ales cu un pulover de casmir cu care nu-ti sta bine. Si, da, port o conversatie cu un personaj de roman.
Pe coperta cartii scrie: "Cella Serghi este Margaret Mitchell a noastra. Aceeasi forta epica,[..] acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga." Spre rusinea mea, Margaret Mitchell nu mi-a picat in mana, deci personajele ei imi sunt straine. Dar Diana Cellei Serghi nu lupta si nu invinge, insa este un personaj feminin. Aici Cleopatra Lorintiu a nimerit-o.
Mai multe despre "Panza de paianjen" in posturile viitoare.
This entry was posted
on Tuesday, August 04, 2009
and is filed under
Cella Seghi,
Despre carti,
Frustrari,
Panza de paianjen
.
You can leave a response
and follow any responses to this entry through the
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
.
Alina,
"Am senzatia ca macar in imaginatie putem plasmui oameni demni, care se asuma." arta orice fel de arta nu e facuta sa ofere imagini idealizate si perfecte. poate sa fie cu lucruri frumoase poate sa nu fie. nici noi nu traim intr-o lume perfecta
"Capabila de introspectie, da. Frumoasa, da. Dar interesata." cum spuneam nu traim intr-o lume perfecta si oricum personalitatea Dianei este mult mai complexa ca sa o poti surprinde prin"frumoasa" si "interesata". casatoria ei nu e un simplu interes dar as ajunge prea complicate si n-are rost sa discutam pe un blog.
tin sa te contrazic si in privinta sentimentelor care se impletesc ca andrelele.te intreb si eu cum sunt sentimentele ca oricum nu sunt niste sisteme de biti si octeti si chiar si asa tot s-ar impleti si ar porni toate de la un punct pana se ajunge la ce se ajunge. plus ca nu e nevoie de alte metafore cand cartea insasi si jurnalul Dianei contine metafora cea mai potrivita pentru tot.
Fulga,
1.Aici era vorba de o critica a personalitatii personajului. Diana nu se asuma. Nu voiam un personaj perfect, mi-ar fi placut doar sa se asume. Lumea si cum e ea construita e o alta discutie care nu prea are legatura.
2.Orice om/personaj e ceva mai complex decat "frumoasa" si "interesata". Doar ca astea erau caracteristicile care ma interesau pe mine, in asa zisul articol.
3. Casatoria ei e din interes.Frumos spus. Frumos scuzat. Dar din interes.
4.Nu cred ca am scris pe undeva ca "sentimentele nu se impletesc cu andrelele, ele sunt sisteme de biti si octeti". A impleti e folosit cu sensul de "a construi de mana omului", si daca tu poti sa mi-l arati pe-ala de a impletit o dragoste, iti dau un premiu.
5. N-am sustinut ca ar fi nevoie de metafore. Si da, jurnalul Dianei arata faptul ca a ramas cu o dragoste idealizata din timpul adolescentei pentru Petre Barbu, pe care l-a gasit si in Alex.