"Zgomotul barbatilor este terifiant, iar cel pe care-l fac atunci cand vorbesc ma asurzeste. Imi place sa-i stiu la coltul strazii, departe, straini de mine, asezati in cafenea. Daca unul dintre ei s-ar apropia, ar putea sa-mi ceara mana, si daca i le-as da pe amandoua, ar sti sa faca altceva decat sa mi le innoade la spate? Nu cred o iota"

E ceva ciudat cu cartea asta. La sfarsit in loc sa ii dau dreptate unei femei furioase pe logodnicul sot, pe Barbatul cu marul lui Adam, pe ea insasi, am simtit o dorinta fierbinte ca lucrurile sa nu fie asa in viata reala. M-am bucurat de ipocrizia si lasitatea lumii din jurul meu. De faptul ca eu nu trebuie sa port crucea adevarului atat de adanc.
Pusa in diferita ipostaze, aceea de logodnica cu personalitate, de amanta a unui barbat obsedat de el insusi si de sora mai mica a unei femei care parea ca va fi sotia ideala, personajul plasmuit de imaginatia cruda a lui Castillon are ingrozitoarea sarcina de a scrie transcriindu-si viata.
E o carte greu de explicat.Pe care atunci cand o intelegi, iti dai seama brusc ca mai bine nu o pricepeai. De ce ai vrea sa auzi adevarul despre cat de tare se poate degrada o relatie care din exterior pare incredibila? Si mai ales de ce ai vrea sa stii ca exista supunere din dragoste? Si de ce ai vrea sa iti dai seama ca rezultatul invariabil al unei povesti de dragoste ajunge sa fie intotdeauna rutina cu un magar, chiar daca nu toate povestile ajung insemnate cu talentul lui Claire Castillon.

"Mai spune-mi o data ca n-avem ce sa facem impreuna daca nu iubesc tot ce iubesti tu, spun eu incetisor, fara ca el sa ma auda.", ar fi concluzia la care ar trebui sa ajungem inainte de orice poveste.

Se ia una bucata baiat frumos, capabil sa te scoata din sarite. Cu mutra de "eu n-am facut rau nici unei muste".
Se ia una bucata(nu sunt sigura de contextul potrivit al acestui cuvant) fata frumoasa, capabila sa calce in picioare cu tocuri cui orice tip. Fata da inapoi.
Se amesteca o vreme pe messenger, pana iese chimia. Adica pana bubuie chimia.
Se ia baiatul si fata si se trimit in diverse locuri impreuna, ca sa se vada chimia.
Apoi baiatul da inapoi. Apoi amandoi o iau usurel de la inceput pana iese chimia.Si pe nas si pe urechi.
Apoi fata asteapta. Apoi se joaca amandoi de-a "viata mea e mai frumoasa decat a ta". Apoi se iau conjuncturi dubioase si se adauga. Pentru gust. Apoi baiatul se joaca de-a "stai ca-mi place si nu prea".
Apoi fata clacheaza.Si scrie postul asta.Si zice: "Frate, daca vrei ceva, fa ceva. Daca nu vrei nimic, inseamna ca nu ai imaginatie".Punct.Si de la capat. Si da, uite si postul despre tine.

Povestiri din cripta.Cap I.

Astazi a fost zi de curatenie la mine acasa. Asta pentru mine presupune o cantitate imensa de stres si nervi. Si trezit dimineata. Exista o intreaga filosofie a curateniei lunare a dragii mele garsoniere,dar despre asta nu acum. E destul sa stim ca acest loc de 45 de mp e un fel de corn al abundentei jegului.
In febra curateniei, imi amintesc brusc ca nu mi-am platit taxa la facultate. Las asezarea cartilor si ma uit putin la mine. O pereche de blugi vechi si varza. Si cand spun vechi si varza nu ma refer la stilul grunge, cvasi-neglijent si absolut sexy. Ci ma refer la o pereche de blugi revenita din Siberia modei pentru Ziua Curateniei. Nu am timp sa rezolv problema. Asa ca inhat prima bluza care imi e la indemana, consideram totusi ca bluza de pijama era un afront la adresa stilului si zbor pe usa. Directia Cec Bank, via bancomatul Raiffeisen. Ma simteam respingatoare, dar ochelarii in stilul CBK te scot din orice. Asta daca nu ii gasesti la fiecare colt de strada. Ceea ce se intampla. In orice caz, ascundeau jumatate din fata si identitatea. Si asta era destul. Marsaluiam catre Amzei, cand aud in spatele meu, o persoana total curatata de orice urma de bun simt "Bah, ai vazut cum ii salta tatalele lu' aia?". Eu ma gandeam cine o fi persoana cu tatele saltatoare despre care vorbesc cei doi din moment ce sunt singura fata din raza lor vizuala. Si brusc imi dau seama ca am o bluza foarte decoltata si ca nu port sutien. Cacat. Trebuie sa merg sa-mi platesc taxa. N-am timp de prostii.

Intru in agentie, iau un formular, il completez, si ma asez la coada. Toate mamaile si toti tataii, au ajuns evident dupa mine, cu ochi de catelusi. "Putem sa trecem in fata?" Vinovatia ca eu sunt tanara si frumoasa si in putere si nu muncesc si am totusi bani de paine ma apasa, astfel ca vreo jumatate de ora tot invit bunici in fata mea. Cand ma gandesc ca mi-am ispasit penitenta, o intreb pe mamaia din spatele meu: "Credeti ca acum pot sa imi depun si eu formularul?". "Din moment ce esti atat de nesimtita si mi-ai luat-o in fata, poti, cretino", a spus gingas doamna in varsta cu un glas suficient de suav incat cred ca cel putin parintii mei de la Videle au inteles noul apelativ al fiicei lor. Asa ca in momentul in care "Sa ma fut" s-a scurs din varful buzelor mele, pentru oamenii din jur eram inca o studenta lipsita de cel mai elementar bun simt care tracasa o femeie in varsta cu frica lui Dumnezeu.
La anu intru la buget.

Heaven se plimba prin parc cu toate gandurile ultimelor zile forfotindu-i in cap.Ideea ca Sergey era inca indragostit de Lola, nu-i dadea pace. Simtea o placere bolnava de a face scenarii nerealiste cu gandurile lui.Cauta cu disperare urme ale dragostei lor, de parca certitudinea ,desi mistuitoare, ca ei s-au iubit intr-adevar avea sa o aduca mai aproape de dragostea lui.Si sapa din ce in ce mai adanc in misterul acestei iubiri detestate de ea insasi, ca si cand durerea sfredelitoare a geloziei s-ar fi impletit irevocabil cu beatitudinea iubirii.Ca si cand durerea si exaltarea nu ar fi putut exista decat impreuna.

Cauta in gesturile lui semne de iubire.Nu pentru ea.Ci pentru Lola. Uneori se gandea ca ar fi fost mult mai bine daca aceasta iubire ar fi fost inca realitate.Sau daca s-ar fi nascut sub ochii ei.Dar atunci simplul gand ii declansa o durere sub piele, atat de intensa ca parea a fi a carnii, nu a sufletului; sentimentul de pierdere era atat de real , incat o putea impietri pentru cateva ore. Durerea devenea de nesuportat.Si atunci cel mai mic gest de atentie din partea lui Sergey, o scotea din infernul plasmuit de o imaginative bolnava si o aducea pe culmile unei exaltari copilaresti. Atunci il simtea al ei.Il simtea protectorul si tartorul ei, in acelasi timp.Pentru prima oara, ea nu detinea controlul.Ea era doar o marioneta, un dansator in ritmul muzicii sentimentelor lui.Blestemat masochism.
Daca n-ar fi fost blestematul lui trecut, de care ea se simtea legata ombilical.Daca Lola nu ar existat, ea nu l-ar fi iubit.Niciodata nu iubise ce a fost al ei.Nu ar fi inceput sub nici o forma cu el.Dar exista un trecut.El era al celeilalte.Fara ca Lola sa fi avut o calitate in plus.A fost pur si simplu acolo la momentul potrivit. Cat o ura.Nu ca persoana, ci ca parte integranta a lui. Ca parte de care nu se poate debarasa.
Neatenta, Heaven si-a scos telefonul verificand mesageria. Sergey o invita la cina. Sentimentul recupararii a invadat-o pana in stomacul facut ghem de emotie.Usurarea a pus stapanire pe ea. Il putea iubi pe Sergey inca 24 de ore pana la urmatoarea festa a imaginatiei sale.

Borges scria la un moment dat ca "Muza sau Sfantul duh imi ofera doar sfarsitul si inceputul unei povestiri sau al unei poezii.Dupa aceea eu trebuie sa umplu golul." Eu primesc tot timpul mijlocul povestirilor.Si de aceea, inceputul si sfarsitul trebuie plasmuite de imaginatia mea, care in mod normal e debordanta, dar in momente ca acestea intepeneste.Si ajung astfel, la niste povestiri cu miez, dar fara inceput si cu un sfarsit deschis.E o porcarie.Norocul meu, insa, ca din cand in cand muza imi mai trimite viziuni cu diverse personaje.Nu e nimic paranormal aici.E ca si cum ai vedea-o pe Mary Poppins pe strada.Iti dai seama imediat cine e si ce face.Cam asa si cu personajele mele.Vin imbracate, aranjate, gata sa sara in pagini (sau in documentul word).Asta s-a intamplat cu Heaven.Imaginea ei a topait putin in mintea mea, facandu-ma sa inteleg viziunea ei asupra vietii, nelasandu-mi alta optiune, decat aceea de a-i scrie povestile, carora nici macar nu le stiu inceputul si sfarsitul.Iar Heaven e de un patetism fantastic.Nu zic ca nu e o tipa misto, dar nu mi-ar placea sa fiu ea.Sau cel putin nu in totalitate.Noroc ca nu exista.

Zilele astea gandul meu a zburat din ce in ce mai mult la Contesa de Segur.La cartile rosii, cartonate, care imi dau si acum o stare de bine.E relaxant sa te identifici cu Camelia sau Magdalena din "Fetitele cuminti", care erau evident cuminti.Pentru ele totul era simplu si la locul lui.Imi placea de Cristina din "Francisc cocosatul", cea mai buna prietena a lui Francisc, care la sfarsit nu mai e cocosat.Sunt constienta ca asta nu e literatura de calitate.Dar e placuta.Uneori le citesc pe ascuns, cam cum se uita baietii pe la 15 ani la pornografie.Faptul ca tin "Tratatul teologico-politic" al lui Spinoza pe noptiera in timp ce parcurg cu viteza paginile cartilor rosii imi da o stranie senzatie de activitate ilicita.Cumva cred ca e mai bine sa fie totul interzis, ca totul sa fie mai palpitant.Oare cum ar fi daca n-as avea voie sa merg la cursuri?

Pentru ca deja e duminica seara.Pentru ca oricum sunt putin trista.Asa ca ce mai conteaza?

A fost odata ca niciodata, intr-un taram indepartat, o printesa frumoasa, independenta si sigura pe ea, care, in timp ce statea meditand la probleme ecologice pe malurile unui iaz nepoluat, pe o pajiste inverzita de langa castel, a dat peste un broscoi.Broscoiul i-a sarit in poala zicandu-i:

- Dulce domnita, am fost candva un print frumos, pana cand cineva a aruncat o vraja mastera asupra mea.Daca ma vei saruta o data insa, va fi de ajuns sa ma transform la loc in printul tanar si ferches care sunt de fapt.Si apoi, iubita mea, ne putem instala in al tau castel, unde tu vei putea sa-mi gatesti, sa-mi speli hainele, sa-mi porti urmasii in pantece, si pe veci sa fii recunoscatoare si fericita facand acestea.

In acea seara, luand cina constand in picioruse de broasca facute sote, printesa rase in sinea ei si se gandi:

"Nu, multumesc, lua-te-ar dracu".

Allison Pearson.Ea stie.

Frustrari nocturne in sosete flausate rosii

A fost usor pentru generatiile de dinaintea noastra.Cel putin bunica mea stia ca trebuia sa ramana neatinsa pana la nunta, mama stia ca dragostea este cea mai importanta.Dar care dracu e miscarea in zilele noastre?Adica noi, noi cum sa ne comportam? Spun noi, referindu-ma evident la fetele din generatia mea (desi am avut de curand o discutie cu Ileana, care mi-a explicat o treaba cum ca e din ce in ce mai greu sa distingi generatii, ca acum lucrurile sunt atat de accelerate incat se observa diferente intre copii/adolescenti/tineri de la an la an, deci nu prea mai putem discuta despre generatii intinse pe cativa ani, ca sa nu mai discutam despre zeci de ani, dar despre asta alta data).Si cand spun noi, a se citi "eu".Altruismul nu e punctul meu forte.
Cat am fost mica am crezut ca baietii sunt fiintele alea adorabile care se fataie pe cai albi in desenele lui Walt Disney si ca toti colegii mei de clasa sunt evident niste facaturi demne de mila, cel mult un exercitiu pentru ca noi, printesele, sa ne comportam exemplar cand il gasim pe print.
Cred ca aveam vreo 14 ani, cand mi-a trecut prima oara prin cap ca poate singura asemanare dintre mine si Belle din "Beauty and The Beast" era faptul ca amandurora ne placeau in egala masura povestile.Si ca de fapt nu aveam nici o legatura nici cu glasul ei de privighetoare, nici cu gratia ei, nici macar cu replicile inteligente aruncate in treacat lui Gaston.("It's not good for a woman to read, then she starts getting ideas, and think.." " Gaston, you are positevely primeval").Mie intotdeauna mi-au placut desenele Disney, si povestile, dar nu m-am prins decat de curand ca acolo printesele erau un fel de umplutura, care il facea pe print sa infrunte toate pericolele, si deci omul avea parte de toata actiunea, in timp ce Cosanzeana, fiica lui Verde Imparat, si mai stiu eu ce domnite se plictiseau de moarte in palatul/conacul/pivnita unde le tineau inchise zmeii.Am inteles, insa, ca sa stai si sa zambesti frumos in expectativa, nu e o optiune.Decat daca te sedeaza cineva.Si asta e putin probabil.Mai ales la varsta mea de atunci.
A urmat perioada de tot rasul de la inceputul liceului, cand in mintea mea necoapta credeam ca e important sa fii tu insuti.Defecte? Perfect.Multe defecte? Si mai bine.Sa le afisam atunci cu ostentatie si sa ne gandim ca toti oamenii(a se citi "baietii") cred ca sinceritatea este o virtute.Si intrucat sinceritatea mea era debordanta asa erau si criticile la adresa altora. Usturatoare. Umilitoare. Mi-am ascutit sarcasmul de-a lungul timpului.Si intre timp am facut greseala sa devin desteapta.
Si in tot timpul asta ma intrebam unde e printul.De parca printul ala ar fi dat doi bani ca eu am simtul umorului si pot sa fac misto.Evident daca as fi avut o sora mai mare, ar fi demontat dintr-o suflare intreagul sistem de valori al vietii mele sociale, rotindu-se apoi pe tocurile ei cui, plecand probabil sa franga inima vreunui amarastean care a facut greseala de a se apropia de ea.Dar eu nu am avut o astfel de sora.
Bun.Si atunci mi-am intors ochii catre femeia independenta.Femeia sigura pe ea. Un fel de Glynis Johns in Mary Poppins "Though we adore men individually, we agree that as a group, they're rather stupid...Well done, Sister Suffragette".Si am jurat ca asta e metoda de abordare. Divide et impera.
Si a functionat o perioada.O perioada lunga.O perioada frumoasa, linistita, in care eu stiam cine sunt eu, si stiam cat de demni de mila sunt ei.O perioada in care aveam niste repere.O perioada care s-a incheiat fix in aceasta noapte.Cand ma gandesc sa fac public faptul ca am 20 de ani si inca nu am inteles nimic, si nu am citit/intalnit/vazut vreun cadru de film, care sa-mi explice abordarea corecta.Asa ca totul e plesneala.
Si impreuna cu Frustrarea a venit fratele sau mai in varsta, si mult mai copt Scepticismul. Asa ca daca voi credeti ca ati gasit un print si o abordare a acelui print, va inselati amarnic. Pe bune.