Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Cât despre dragoste ca principiu, eu nu pot să spun nimic. Pot să spun doar despre dragoste ca viciu. N-am auzit până acum pe nimeni care să trăiască dragostea ca pe un principiu de viaţă, plan de viaţă, „mod de viaţă”. Dar ştiu nenumăraţi, cu mine cu tot, care trăim dragostea ca viciu, ca şi când ar fi cafeaua de dimineaţă, ţigara de după masă, paharul de seară. Noi, cei care sorbim dragostea ca pe monoxid de carbon, care ajungem dependenţi de... Noi suntem cei fără speranţă, noi suntem cei care vom arde împreună într-un iad incredibil de încăpător, în care fiertura se face în sentimente nefireşti, niciodată afară din noi, întotdeauna înăuntru, într-un interior în care albul nu pătrunde şi nu comunică, interior în care albul nu e niciodată gri. Într-un interior în care albul nu e. Şi când în sfârşit punem mâna pe el, folosind evident simţurile exterioare, îl murdărim, îl împroşcăm până când plecarea este singura izbăvire. Omorâm albul ca şi când ar fi dintre noi. Şi ce am putea face (mai bine să nu fiu laşă, ce aş putea face) când iubeşti cu durerea de a te despărţi de un rinichi, pentru tine indispensabil, pentru celălalt o smochină sfrijită, inutil şi bolnav? Şi îl dai oricum, ştiind că e inutil, dar că acum, că ştii că ar trebui dat, nu poţi să nu-l dai.

Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Treburile astea în cercuri cu explicaţii redundante şi fără referinţe clare către premise pentru formularea unor concluzii sănătoase, amestecurile astea cu iz stătut de literatură proastă şi filosofie de cafea, astea sunt viaţa. Fără sclipici şi papuci de cleştar, fără palmieri şi păr strălucitor, fără lumini flatante şi greutăţi optime. Iubirea asta bolnavă, care vine din negrul tău, din nevoi subiective de (in)validare, ea este singurul mobil.

Pe tine te urăsc. Ţie îţi dau anii mei, frumuseţea mea, părul meu, mintea mea. Al tău e corpul meu. Şi negru precum sclavii care pun mâna pe alţi sclavi mai slabi, anulezi totul. O ridicare de mână, una de ton şi totul e pulbere. Şi eu rămân acolo cu rinichiul meu sfrijit într-o mână şi un cord nefuncţional în cealaltă şi le depun la picioarele tale împietrite până sus. Eu ce să mai fac cu ele?