Gasesc "Panza de paianjen" a Cellei Serghi un exercitiu inutil si dureros. Conceput sub forma unor jurnale ce ajung in mana celei mai bune prietene a Dianei, romanul mi se pare a fi un soi de scuza pentru toate alegerile neinspirate ale personajului. Am senzatia ca macar in imaginatie putem plasmui oameni demni, care se asuma. Diana nu e pana acum nimic altceva decat o femeie care s-a casatorit pentru a scapa de o situatie materiala dezastruoasa. Capabila de introspectie, da. Frumoasa, da. Dar interesata. O sa revin cu un post despre carte in intregimea ei cand o termin.

Iata insa ce spune la un moment dat Diana: "Am incercat de multe ori sa lamuresc cauza neintelegerilor dintre mine si Michi. Azi mi se pare ca trebuie sa fi fost un punct de plecare gresit, asa cum se intampla cand sari un ochi la impletiturile cu andrele, dupa care totul iese rau. Daca iti dai seama numaidecat de punctul gresit si ai curajul sa desfaci pana acolo, totul se mai poate indrepta."

Nu pot sa nu ma gandesc ca e foarte frumos spus. Dar e neadevarat. Nu, pisi, daca iti dai seama de punctul gresit, pleci. Nu ai ce sa remediezi. Oamenii nu sunt fire de mohair, maleabile, pe care sa le transformi dupa bunul tau plac in sosete si pulovere. Iar sentimentele nu se impletesc cu andrelele. Exista sau nu. In termeni de croitorie, oamenii sunt pulovere, sosete, ilice deja croite care iti vin sau nu. Iar tu, draga mea, te-ai ales cu un pulover de casmir cu care nu-ti sta bine. Si, da, port o conversatie cu un personaj de roman.

Pe coperta cartii scrie: "Cella Serghi este Margaret Mitchell a noastra. Aceeasi forta epica,[..] acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga." Spre rusinea mea, Margaret Mitchell nu mi-a picat in mana, deci personajele ei imi sunt straine. Dar Diana Cellei Serghi nu lupta si nu invinge, insa este un personaj feminin. Aici Cleopatra Lorintiu a nimerit-o.

Mai multe despre "Panza de paianjen" in posturile viitoare.