"Zgomotul barbatilor este terifiant, iar cel pe care-l fac atunci cand vorbesc ma asurzeste. Imi place sa-i stiu la coltul strazii, departe, straini de mine, asezati in cafenea. Daca unul dintre ei s-ar apropia, ar putea sa-mi ceara mana, si daca i le-as da pe amandoua, ar sti sa faca altceva decat sa mi le innoade la spate? Nu cred o iota"

E ceva ciudat cu cartea asta. La sfarsit in loc sa ii dau dreptate unei femei furioase pe logodnicul sot, pe Barbatul cu marul lui Adam, pe ea insasi, am simtit o dorinta fierbinte ca lucrurile sa nu fie asa in viata reala. M-am bucurat de ipocrizia si lasitatea lumii din jurul meu. De faptul ca eu nu trebuie sa port crucea adevarului atat de adanc.
Pusa in diferita ipostaze, aceea de logodnica cu personalitate, de amanta a unui barbat obsedat de el insusi si de sora mai mica a unei femei care parea ca va fi sotia ideala, personajul plasmuit de imaginatia cruda a lui Castillon are ingrozitoarea sarcina de a scrie transcriindu-si viata.
E o carte greu de explicat.Pe care atunci cand o intelegi, iti dai seama brusc ca mai bine nu o pricepeai. De ce ai vrea sa auzi adevarul despre cat de tare se poate degrada o relatie care din exterior pare incredibila? Si mai ales de ce ai vrea sa stii ca exista supunere din dragoste? Si de ce ai vrea sa iti dai seama ca rezultatul invariabil al unei povesti de dragoste ajunge sa fie intotdeauna rutina cu un magar, chiar daca nu toate povestile ajung insemnate cu talentul lui Claire Castillon.

"Mai spune-mi o data ca n-avem ce sa facem impreuna daca nu iubesc tot ce iubesti tu, spun eu incetisor, fara ca el sa ma auda.", ar fi concluzia la care ar trebui sa ajungem inainte de orice poveste.