Frustrari nocturne in sosete flausate rosii

A fost usor pentru generatiile de dinaintea noastra.Cel putin bunica mea stia ca trebuia sa ramana neatinsa pana la nunta, mama stia ca dragostea este cea mai importanta.Dar care dracu e miscarea in zilele noastre?Adica noi, noi cum sa ne comportam? Spun noi, referindu-ma evident la fetele din generatia mea (desi am avut de curand o discutie cu Ileana, care mi-a explicat o treaba cum ca e din ce in ce mai greu sa distingi generatii, ca acum lucrurile sunt atat de accelerate incat se observa diferente intre copii/adolescenti/tineri de la an la an, deci nu prea mai putem discuta despre generatii intinse pe cativa ani, ca sa nu mai discutam despre zeci de ani, dar despre asta alta data).Si cand spun noi, a se citi "eu".Altruismul nu e punctul meu forte.
Cat am fost mica am crezut ca baietii sunt fiintele alea adorabile care se fataie pe cai albi in desenele lui Walt Disney si ca toti colegii mei de clasa sunt evident niste facaturi demne de mila, cel mult un exercitiu pentru ca noi, printesele, sa ne comportam exemplar cand il gasim pe print.
Cred ca aveam vreo 14 ani, cand mi-a trecut prima oara prin cap ca poate singura asemanare dintre mine si Belle din "Beauty and The Beast" era faptul ca amandurora ne placeau in egala masura povestile.Si ca de fapt nu aveam nici o legatura nici cu glasul ei de privighetoare, nici cu gratia ei, nici macar cu replicile inteligente aruncate in treacat lui Gaston.("It's not good for a woman to read, then she starts getting ideas, and think.." " Gaston, you are positevely primeval").Mie intotdeauna mi-au placut desenele Disney, si povestile, dar nu m-am prins decat de curand ca acolo printesele erau un fel de umplutura, care il facea pe print sa infrunte toate pericolele, si deci omul avea parte de toata actiunea, in timp ce Cosanzeana, fiica lui Verde Imparat, si mai stiu eu ce domnite se plictiseau de moarte in palatul/conacul/pivnita unde le tineau inchise zmeii.Am inteles, insa, ca sa stai si sa zambesti frumos in expectativa, nu e o optiune.Decat daca te sedeaza cineva.Si asta e putin probabil.Mai ales la varsta mea de atunci.
A urmat perioada de tot rasul de la inceputul liceului, cand in mintea mea necoapta credeam ca e important sa fii tu insuti.Defecte? Perfect.Multe defecte? Si mai bine.Sa le afisam atunci cu ostentatie si sa ne gandim ca toti oamenii(a se citi "baietii") cred ca sinceritatea este o virtute.Si intrucat sinceritatea mea era debordanta asa erau si criticile la adresa altora. Usturatoare. Umilitoare. Mi-am ascutit sarcasmul de-a lungul timpului.Si intre timp am facut greseala sa devin desteapta.
Si in tot timpul asta ma intrebam unde e printul.De parca printul ala ar fi dat doi bani ca eu am simtul umorului si pot sa fac misto.Evident daca as fi avut o sora mai mare, ar fi demontat dintr-o suflare intreagul sistem de valori al vietii mele sociale, rotindu-se apoi pe tocurile ei cui, plecand probabil sa franga inima vreunui amarastean care a facut greseala de a se apropia de ea.Dar eu nu am avut o astfel de sora.
Bun.Si atunci mi-am intors ochii catre femeia independenta.Femeia sigura pe ea. Un fel de Glynis Johns in Mary Poppins "Though we adore men individually, we agree that as a group, they're rather stupid...Well done, Sister Suffragette".Si am jurat ca asta e metoda de abordare. Divide et impera.
Si a functionat o perioada.O perioada lunga.O perioada frumoasa, linistita, in care eu stiam cine sunt eu, si stiam cat de demni de mila sunt ei.O perioada in care aveam niste repere.O perioada care s-a incheiat fix in aceasta noapte.Cand ma gandesc sa fac public faptul ca am 20 de ani si inca nu am inteles nimic, si nu am citit/intalnit/vazut vreun cadru de film, care sa-mi explice abordarea corecta.Asa ca totul e plesneala.
Si impreuna cu Frustrarea a venit fratele sau mai in varsta, si mult mai copt Scepticismul. Asa ca daca voi credeti ca ati gasit un print si o abordare a acelui print, va inselati amarnic. Pe bune.