Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Cât despre dragoste ca principiu, eu nu pot să spun nimic. Pot să spun doar despre dragoste ca viciu. N-am auzit până acum pe nimeni care să trăiască dragostea ca pe un principiu de viaţă, plan de viaţă, „mod de viaţă”. Dar ştiu nenumăraţi, cu mine cu tot, care trăim dragostea ca viciu, ca şi când ar fi cafeaua de dimineaţă, ţigara de după masă, paharul de seară. Noi, cei care sorbim dragostea ca pe monoxid de carbon, care ajungem dependenţi de... Noi suntem cei fără speranţă, noi suntem cei care vom arde împreună într-un iad incredibil de încăpător, în care fiertura se face în sentimente nefireşti, niciodată afară din noi, întotdeauna înăuntru, într-un interior în care albul nu pătrunde şi nu comunică, interior în care albul nu e niciodată gri. Într-un interior în care albul nu e. Şi când în sfârşit punem mâna pe el, folosind evident simţurile exterioare, îl murdărim, îl împroşcăm până când plecarea este singura izbăvire. Omorâm albul ca şi când ar fi dintre noi. Şi ce am putea face (mai bine să nu fiu laşă, ce aş putea face) când iubeşti cu durerea de a te despărţi de un rinichi, pentru tine indispensabil, pentru celălalt o smochină sfrijită, inutil şi bolnav? Şi îl dai oricum, ştiind că e inutil, dar că acum, că ştii că ar trebui dat, nu poţi să nu-l dai.

Sofisme, mi se spune.
Viaţă, răspund eu.

Treburile astea în cercuri cu explicaţii redundante şi fără referinţe clare către premise pentru formularea unor concluzii sănătoase, amestecurile astea cu iz stătut de literatură proastă şi filosofie de cafea, astea sunt viaţa. Fără sclipici şi papuci de cleştar, fără palmieri şi păr strălucitor, fără lumini flatante şi greutăţi optime. Iubirea asta bolnavă, care vine din negrul tău, din nevoi subiective de (in)validare, ea este singurul mobil.

Pe tine te urăsc. Ţie îţi dau anii mei, frumuseţea mea, părul meu, mintea mea. Al tău e corpul meu. Şi negru precum sclavii care pun mâna pe alţi sclavi mai slabi, anulezi totul. O ridicare de mână, una de ton şi totul e pulbere. Şi eu rămân acolo cu rinichiul meu sfrijit într-o mână şi un cord nefuncţional în cealaltă şi le depun la picioarele tale împietrite până sus. Eu ce să mai fac cu ele?

Alina sunt. Prea puţin. Alina Brebenel. Prea mult.


Eu sunt Alina Brebenel. Şi acum mă revolt. Mă revolt pentru că un dobitoc a coborît cultura în stradă. Mă revolt pentru că oameni care n-ar trebui să ajungă în preajma cărţilor se dau autorităţi sensibile în materie. Mă revolt de câte ori văd cretini citind sub pretextul iluminării. Mă revolt pentru gândurile furate de la alţii. Mă revolt împotriva mimetismului de doi bani, al zâmbetelor false de înţelegere, mă revolt împotriva universităţilor care susţin diletantismul ieftin.


Mă revolt aici, a scuză, ca să arăt că eu nu sunt aşa. Sunt fix la fel. Pentru că dacă aş fi altfel, aş strânge de gât fiecare dobitoc de student cu pretenţie de intelectual după trei încercări eşuate de a scrie Nietzsche corect şi de a-şi da cu părerea despre prostituţia intelectuală în România.

Am părul prea negru, prea mulţi pantofi şi am citit prea multă literatură. Am ascultat prea multă muzică, fumez prea mult, beau prea multă cafea, am prea multe probleme cu autoritatea. Mă revolt prea mult. Am prea multe haine, casa mea e prea dezordonată, viaţa mea e prea dezordonată, am iubit prea mult. Sunt prea răsfăţată. Prea.

Am călătorit prea puţin. Am prea puţini prieteni. Îmi plac prea puţini oameni. Beau prea puţină apă. Prea puţin organizată. Prea puţin îmbrăcată. Sunt prea puţin împlinită. Prea puţin fericită. Prea puţin într-un singur loc. Prea.

Alina Brebenel a citit la un moment dat, într-un telefon: "Pentru că nu puteam să mă decid între filosofie şi religie, între credinţa în raţiune şi raţiunea de a crede, le-am abandonat pe amândouă în favoarea literaturii."

Alina Brebenel se revoltă în numele acestui gând.
Pentru cei care au trăit şi au crescut în lumi paralele. Pentru cei care înţeleg fanfarele ţigăneşti, dar şi că pianul este cel mai trist instrument care poate exista. În numele celor care ştiu că Boris Vian nu a scris doar "Spuma zilelor". Pentru cei care n-au făcut niciodata nimic suficient. Pentru cei care sunt prea puţin şi prea mult. Niciodată prea proşti.

Mi-am amintit subit de "you learn to pay attention". Nu vreau sa uit asta, si nu am timp sa dezvolt. Asa ca il las aici.

"Well then how you can be certain to find them? And if you do find them, are they really the one for you or do you only think they are? And what happens if the person you're supposed to be with never appears, or, or she does, but you're too distracted to notice?"
"You learn to pay attention."

Romanul "Room at the top", într-o traducere nefericită a titlului ("Drumul spre înalta societate"), este cartea de căpătâi a lui John Braine. Joe Lampton, este personajul orfan, cu pregătire mediocră, ce se fâţâie în 285 de pagini croindu-şi loc spre lumea luxului şi a puterii.

Totul se întâmplă într-un orăşel numit Warley. Cu fete bogate, cu cârciumi decente şi o trupă de teatru pentru amatori. Locul în care eleganţa obliga oamenii să nu discrimineze din motive economice. Locul în care existau proprietari de fabrici de maşini. Locul în care existau fete necăsătorite ce urmau să moştenească imperii. Locul în care, pentru că lumea e crudă, el era un simplu contabil cu ceva şarm.


Alice Aisgill este o femeie măritată de 30 de ani. Inteligentă şi frumoasă. Joe Lampton se îndrăgosteşte de ea la o bere bătrână. La o masă ferită, pune pentru prima oară semnul egalităţii între prietenia unui bărbat şi pe aceea a unei femei. Totul continuă în micul ei Fiat, în apartamente împrumutate şi în Cumley.

Susan Brown este moştenitoarea unui imperiu. Este viitoarea soţie. Susan Brown poartă bluze transparente şi rochiţe vaporoase. Susan Brown este mijlocul kantian. Frumoasă, încântătoare, supusă.

Se creează un triunghi conjugal, din care Susan iese însărcinată, iar Alice moare într-un accident de maşină. Joe Lampton devine proprietarul imperiului Brown. Joe Lampton e un învingător.

Dacă Joe nu i-ar fi spus lui Alice, în ziua aceea când au fost în Cumley "Mă potrivesc cu tine, fată.", dacă nu şi-ar fi amintit fiecare detaliu din corpul ei, poate că nu l-aş fi urât cu atât de multă înverşunare. Dar pentru că stiloul lui Braine a fost necruţător, m-am bucurat a răzbunare când Lampton a mărturisit: "Strângând-o în braţe puternic pe Susan, am simţit cum mă cuprinde un sentiment de singurătate atât de real, ca mirosul de cimitir al buruienilor."

Deşi nu se mai poartă pălării ca în anii 50, şi plimbările cu maşina de dragul împrejurimilor sunt passé, profilul lui Joe Lampton se regăseşte încă în oameni. "Room at the top" este o lecţie că, indiferent dacă guvernul rămâne în picioare, dacă salariile se micşorează, nu trebuie s-o omorâm pe Alice. Pentru că, în 285 de pagini, Braine demonstrează prin puterea exemplului că Alice Aisgill trebuie să trăiască. De dragul nostru.

Justific postul ăsta printr-o replică de final a unui film de-al lui Christoffer Boe: "E un film. E doar o construcţie. Şi tot doare."

John Braine face parte din mişcarea tinerilor furioşi ("the angries") a anilor 50. Un grup de scriitori infatuaţi cu ei înşişi, revoltaţi împotriva capitalismului sălbatic englez, ce răfulau prin stilou. "Priveşte înapoi cu mânie" a lui Osborne, piesă de o incredibilă actualitate şi astăzi, este piatra de temelie a mişcării.

Ancestors, hear my plea. Help me not to make a fool of me. keep my father standing tall.

Cap IV sau Alina si piatra

Alina conduce. Si e un sofer destul de bun. De cele mai multe ori. Nu face greseli tampite, viteza cu care se deplaseaza e acceptabila. In zilele bune, face parcari laterale din doua miscari. In zilele proaste...Dar asta nu conteaza.


Pe podul Grant, o dupa-amiaza frumoasa in care surorile Andrews dadeau ce au ele mai bun in sistemul audio al masinii, iar eu cantam ca o pisica afona impreuna cu ele din toti rarunchii, ignorand total invalmaseala din juru-mi. In fata mea, un tip si-o tipa. Ea la volan. El in dreapta. Incredibil de neatenta, ajunge sa puna o frana de ultim moment, astfel incat pentru o secunda am simtit ca masinile noastre se vor imbina in cel mai dizgratios mod cu putinta. Scuturata de nervi, incep sa vorbesc de una singura despre cat de periculos e sa nu fii atent la ce se intampla in trafic, despre cat de cretina trebuie sa fii sa stai sa te pupi cu prietenul tau cand conduci si "ce dracu avea sa-ti spuna atat de important?"...Tacere. Alina isi aminteste si o bufneste rasul. Zice "pizda ma-sii" si depaseste cuplul buclucas.

Nu cu foarte multa vreme in urma, in exact aceeasi masina, Alina, minunata persoana care acum tine predici despre conduita in trafic, a reusit sa loveasca masina din fata, ascultand absorbita persoana din dreapta ei.

Si astfel a luat Alina piatra si a pus-o in buzunar. Poate o sa aiba o alta ocazie sa o arunce in fata cuiva.

"A woman like you, wearing the clothes you tend to wear... People will think things. Bad things."
"What things?"
"That you are a prostitute and possibly for sale. What should we do?"
"Well, first we should agree on a price."

"What do they call those people who relive their lives over and over again?"
"The clinical word?"
"Yes."
"Pathetic."

O poveste a unui eşec. Povestea lui Edward şi Florence Mayhew, născută Ponting şi a unui mariaj de opt ore. Plasat în vara anului 1962, romanul lui Ian McEwan scoate la iveala probleme pe care o societate deschisă paxurilor şi swingurilor, cum e cea de astăzi, este aproape incapabilă să le conceapă şi cu atât mai mult să le înţeleagă.

Florence: "trăia o groază viscerală, un dezgust de nestăpânit, o senzaţie la fel de concretă ca răul de mare. De câte ori gândurile i se îndreptau spre această îmbrăţişare - prefera să folosească acest termen, şi nu altul - i se strângea stomacul ghem şi un val de greaţă i se ridica până în gât. Era cumva obligată, în noaptea cu pricina, să se transforme de dragul lui Edward într-un fel de vestibul sau de salon pe care el să-l parcurgă în voie?"

Edward: "era fascinat de ideea că, într-o anumită zi din iulie, cea mai sensibilă parte a lui va domicilia, fie şi temporar, într-o cavitate naturală dinăuntrul acestei femei vesele, drăguţe şi formidabil de inteligente. Îngrijorarea lui, stârnită de o singură experienţă nefericită, avea o cauză precisă: posibilitatea supraexcitării."

Cu o precizie vecină cruzimii, Ian McEwan îşi trece cititorii prin calvarul unei prime nopţi, ce nu avea să se consume niciodată. Rateul unui bărbat îndrăgostit şi dezgustul femeii ce era numai a lui în orice alt aspect al fiinţei ei.

Florence Ponting cântă la vioară şi visează ca cvartetul ei să aibă un concert la Wigmore Hall, cu piese de Mozart ce avea să le dedice soţului său din locul 9C. Edward, absolvent al Facultăţii de Istorie, urma să scrie cărţi despre personaje neglijate de arbitrarul istoriei. Împreună urmau să-şi cumpere o casă cu cele două mii de lire primite cadou de la Geoffrey Ponting.

Dacă Florence nu ar fi fugit din camera de hotel, dacă Edward nu ar fi urmat-o la scurt timp, dacă Florence nu ar fi ales calea uşoară, aceea de a se disculpa. Dacă Edward nu şi-ar fi pierdut cumpătul. Dacă acest schimb de replici nu s-ar fi petrecut niciodata.

"-Te-am iubit, dar ai făcut ca totul să fie atât de greu...
-M-ai iubit?
-Am putea să fim atât de liberi împreună, am putea să fim în paradis. În loc de asta, ne-am împotmolit în mizeria asta.
-Da.
- Ce vrei să spui?
- Că e o mizerie."

Acolo, pe plaja Chesil, ar fi putut să o cheme înapoi pe Florence, ar fi putut să se ducă după ea. Nu ştia sau nu îi păsase într-atât încât să ştie că în timp ce fugea de el, sigură, în disperarea ei, că era pe cale să-l piardă, niciodată nu l-a iubit mai mult sau mai fără speranţă, iar sunetul vocii lui ar fi fost ca o salvare, s-ar fi întors la el. În schimb el a rămas înfipt în tăcerea lui rece şi dreaptă.

Aşa poate fi schimbat cursul unei vieţi - nefăcând nimic.

Oh, nu. Asta nu e una din zilele cand mamele isi lasa copiii afara nesupravegheati. Nu e una din zilele cand lucrurile se aseaza. E ziua regulilor nescrise. E ziua deznodamanturilor. Si eu nu o sa stau in casa si sunt ani de zile de cand mama nu ma mai supravegheaza. Pellotas por ser mujer.
"And girls go on adventures, too?"
"And they go in heels."
Nu chiar pe tocuri.Dar in cizme dragute.
Cred ca e una dintre zilele alea in care traiesti in stanga, in dreapta, deasupra sau sub tine, niciodata inside.
Fly or fight si din moment ce exact acum ma duc la manichiura, it's fly, baby.

Put a ribbon around my neck and call me the best thing that's ever happened to you.



Au innebunit salcamii, si tu vrei sa fiu cuminte??????

Of your virtue you are justly proud. Of course you're so much purer than the vulgar, weak, licentious crowd. Then, why her smouldring eyes still scorch your soul?
It's not your fault. You're not to blame.

Alina are o zi proasta.

Ni-l amintim cu totii pe Micul Print, poate cel mai indragit personaj al literaturii pentru copii, plasmuit de imaginatia bogata a lui Antoine de Saint Exupery. Pentru cei care au ras in copilarie alaturi de Micul Print si au plans alaturi de el pe masura ce au crescut, editura Rao publica in premiera in Romania „Scrisori catre o necunoscuta”, o carte ce contine scrisorile unui Mic Print indragostit de data aceasta.

„In mai 1943, Antoine de Saint Exupery, dupa mai mult de doi ani petrecuti in Statele Unite unde a publicat mai cu seama Micul Print, se duce in Alger pentru a incerca sa regaseasca terenul actiunii militare pe langa escadra de legatura, grupul de recunoastere aeriana 2/33. Intr-un tren care il duce intr-una din zile de la Oran la Alger, intalneste o tanara femeie de douazeci si trei de ani originara din regiunea estica a Frantei, casatorita si care locuia la Oran, ofiter si sanitar de la Crucea Rosie. Se indragosteste pe data de ea si o frecventeaza in cursul ultimului an al vietii lui.”

Dar toate aceste date nu conteaza in lumea Micului Print. Pentru el singurele lucruri de importanta capitala sunt sentimentele, atat ale sale, ale oii, ale navei sau ale trandafirului cat si sentimentele fetei. Cu aceeasi inocenta cu care cerea unui necunoscut sa deseneze o oaie, Micul Print explica de data aceasta unei fetite ca neseriozitatea ei l-a determinat sa isi deseneze o noua prietena mult mai amabila si ca va inchipui un nou sfarsit pentru povestea lor. Analizandu-si sentimentele, Micul Print concluzioneaza : „Cel mai trist lucru intr-o mahnire e sa te intrebi daca merita osteneala. Merita oare osteneala sa ai aceasta mahnire pentru cineva care nici macar nu se gandeste sa o previna? Cu siguranta ca nu. [...] Ma necajeste faptul ca insasi mahnirea mi-e stricata. Ar fi fost melancolica daca n-ati fi putut veni. M-a suparat ca m-ati lasat sa astept, si nu ca n-ati venit. Asta e cea mai putin frumoasa din amintirile mele.” Fiind pe rand in amintirea plasmuita pastor de oi, capitan de nava, cel ce fura somnul si pazeste dragostea, Micul Print alege uitarea uitarii fetei.

„Ai dreptate in privinta atator lucruri, ti-as face neindoielnic mai mult rau decat bine. Neindoielnic, nu, dar poate. Asa ca am luat hotarari mari si tu poti sa ma revezi. Sunt prietenul tau.”

Dar Micul Print este un baietel schimbator, melancolic, uneori cam trist. Asa ca isi rezerva dreptul sa isi schimbe hotararile, de la o primavara la alta. Pentru ca el stie mai bine decat noi toti ca „basmele sunt singurul adevar al vietii”.

Astazi e una din zilele cand simti ca lucruri importante ar trebui sa se intample. Ca vieti ar trebui schimbate, ca decizii ar trebui luate. Si totusi nu se intampla nimic. Pana si afara, sta sa ploua si totusi nu ploua.De parca cineva se joaca "freeze frame" cu tot pamantul. Sau macar cu un oras. Cel putin cu centrul orasului. Asa ca in spiritul unui alt joc tampit in care ma prind de multe ori din ignoranta, n-am de gand sa fac nimic. Daca nici macar ploaia nu isi permite sa incalce regulile, cum as putea eu sa o fac?
As vrea totusi ca ploaia sa aiba mai mult curaj.

Zilele astea am avut mai mult timp de nefacut nimic si deci m-am uitat putin inapoi, at many-moons-ago-Alina. Si am comparat-o cu the-current-Alina.
Undeva pe un cont deviantart, Alina cea de 17 ani spunea urmatoarele ca rezultat al unei lepse:

1.i totally love sigur ros this moment
2.fumez ca un furnal , ceea ce nu e neaparat un gest feminin
3.i love my buline de pe pereti
4.stau mult pe messenger ceea ce nu inseamna neaparat lipsa de viata..ci doar schimb de informatii
5.iubesc salurile
6.mi-a placut run lola run al lui tom tykwer
7.cartea "eseuri de indragostit" a lui alain de botton m-a deprimat teribil
8.oare de ce mi-e bne..cand sunt departe de mine?
9.nu-mi aprind niciodata tigarile cu bricheta..i like matches
10.o ard dubios si patetic in special pt ca viata mea e dubioasa si patetica atunci cand e..
11.prima regula a regulii 11 este ca trebuie sa fie
12.vreau o geanta noua si momentan n-am bani pentru una
13.imi iubesc piticii de pe creier
14.i`ve got nice toes
15.imi place cafeaua la 6 dimineata
16.sunt f incoerenta...si vorbesc mult ...
17.pot interpeta cu usurinta orice rol...mai ales pe cel de schizofrenica
18. sunt putin schizofrenica
19.ma relaxeaza sa tip
20.sunt fericita ca locuiesc singura..."long live the king!!!!"


Hai sa vedem ce s-a schimbat:
1.still do.
2.absolut identic, cu mentiunea ca am dezvoltat gesturi destul de feminine for my smoking.
3.well, eventually am reusit sa afum peretii, iar bulinele au disparut. margarete rosii all the way.
4.same.
5.absolutely. give me a scarf and i`ll wear it like a queen.
6.am revazut filmul acum vreo 2 ani si mi-a placut. sunt sigura ca inca imi mai place.
7.well, inca imi place alain de botton. si inca imi place eseuri de indragostit. dar nu ma mai deprima. acum stiu ca asa stau lucrurile.
8.spune-mi doamne, de ce mi-e bine, cand sunt departe de mine?
9.a fost o faza destul de scurta. apoi am inceput sa iubesc un anumit tip de brichete. acum imi place doar sa am un foc.
10.viata mea e dubioasa si patetica and i just have to deal.
11. pot sa spun cu siguranta ca asa e.
12.valabil inca. desi probabil am cumparat o suta de genti de cand am punctat asta many moons ago.
13.nu. am invatat ca piticii nu iti sunt prieteni. not even the garden gnomes.
14.not even a little bit.
15.well, de atunci, am invatat sa beau cafea la 6,7,8,9 si cam la fiecare ora din zi, in general in jur de 7-8 cafele, 9 daca stau treaza pana tarziu, 10 daca fac lucruri intelectuale. Si dorm ca un prunc.
16.insusi acest blog este marturie in acest sens.
17.yeah, well, inca pot, dar e mai sigur sa nu fac asta. am dovezi care sa ateste ca nu trebuie.
18.inca am banuiala.
19.oh many-moons-ago-me, we're gonna get along just fine.
20.sunt inca fericita ca fac asta. inca fac asta. god, sper ca asta sa nu se schimbe.

Weird!

Cap I
- N-ai decat sa imi scazi scrumierele din salariu, Giselle. Nu imi pasa. Sau mai bine spus, nu imi mai pasa.
- Vrei sa-mi spui ca renunti?
- Nu, vreau sa-ti spun ca mi-am incheiat tura, sunt obosita si vreau sa merg acasa, si nu imi pasa daca imi scazi sau nu scrumierele din salariu.

Imi cer scuze ca a trebuit sa fiti martorii unei astfel de scene. In alta ordine de idei, astfel de scene se intampla frecvent acolo unde lucrez eu, asa ca nu pot sa imi cer scuze tot timpul. Pot doar sa va spun ca daca vreodata hotarati sa fiti chelneri, e mai bine sa stiti cu ce se mananca. E deja ora sapte si cu cateva minute inainte, a trebuit sa scot pe usa afara doi dintre clientii prea veseli din cafenea, care in entuziasmul lor generat doar de cantitati considerabile de alcool au spart cateva scrumiere. Poate e important de stiut ca nu le-au scapat, ci le-au aruncat inspre mine.
Sper ca mama sa nu fie nevoita sa vada vreodata cu ce se indeletniceste odrasla ei licentiata in capitala. Sunt licentiata in Istoria Artei. Stiu ca e un domeniu mort, nici n-am planuit vreodata sa restaurez tablouri, sa scriu brosuri sau orice mai fac absolventii de Istoria Artei in ziua de azi. Doar ca imi place organizarea. Si imi place arta. Si ce alt mod mai bun de a afla cum a inceput totul intr-un mod organizat decat sa fac sase semestre de arta universala de la antichitate pana in secolul XX, istoria artelor decorative, arta Egiptului Antic, istoria arhitecturii si alte istorii, sa o vad pe mama plangand in ziua absolvirii, ca mai apoi sa imi dau seama ca deja am aflat tot ceea ce era de aflat si nu vreau sa am nimic de-a face cu oamenii din domeniu. Daca voi considerati arta ca fiind ceva spectaculos, pot sa va spun cu siguranta ca nu exista nimic spectaculos in oamenii care se lupta sa o intretina sau sa o descopere.
In schimb, e ceva revigorant in arta. Felul in care un om poate sa surprinda pe o simpla bucata de panza trairi dintre cele mai intense, dintre cele mai ascunse, chiar si la douazeci de ani dupa ce a fost terminata. Si surpriza e ca personajele raman aceleasi. Intotdeauna am avut un fel de problema personala cu schimbarile. Chiar si in literatura sau in teatru. Oricat de mult ar fi iubit-o Romeo pe Julieta, intr-un final lucrurile evolueaza astfel incat amandoi mor. Nici marele Napoleon n-a ramas cu Josephine. Imi place sau nu, Giancotto isi omoara sotia si fratele in “Divina Comedie”. Tragisme din astea nu se intampla in tablouri. Adica se intampla, dar nu ma uit la ele. Nu exista nici o sansa ca “Sarutul” lui Gustav Klimt sa se termine si nici aniversarea lui Marc Chagall nu se termina pentru ca a trecut ziua respectiva. Chiar si personajele lui Roy Lichtenstein raman asa.
Nu stiu de ce toata lumea vorbeste despre nou. Despre cum schimbarea e buna. Despre cum tot timpul ai nevoie de aventuri. Poate ca e suficient sa treci o singura data prin schimbare si cand ajunge sa fie atat de bine incat sa te doara capul, unghiile, sa ai un junghi constant in cosul pieptului si noduri in stomac, atunci e momentul sa te opresti si sa lasi lucrurile sa fie asa. Pentru totdeauna.
Dar nu de la asta plecasem. Am un obicei prost sa sar de la un subiect la altul. Spuneam ca sunt chelnerita, desi licentiata. As putea sa spun ca e o slujba plina de satisfactii si provocari, dar as minti cu nerusinare. Cred ca imi produce satisfactii numai mie. Vedeti voi, dupa ce am absolvit cu onoruri si lacrimi si rugaciuni pentru ultimele examene, mi-am dat seama ca desi pot sa lucrez oriunde, vreau ca mai intai sa hotarasc cine sunt. Si, desi am incercat, nu poti sa hotarasti cine esti cand un sef iti urla dispozitii in cap aproximativ zece ore pe zi. E drept, ca si Giselle urla dispozitii, dar munca pe care trebuie s-o fac in cafenea este mai mult mecanica si am deci timp sa observ oamenii, sa ma gandesc la mine si sa inteleg ce se intampla.

Nu am inteles mare lucru pana acum. Oamenii vin in cafenea, uneori spun glume, uneori spun glume foarte bune, uneori spun glume pe care nu o sa le reproduc niciodata, dar nu o fac asa ca in tablouri. Cand rad, nu folosesc Rasul, cand zambesc nu folosesc Zambetul. Nici macar nu sunt sigura ca toate astea exista independent de tablouri. Mint. Sunt absolut sigura ca atat Rasul, cat si Zambetul, ca si Tristetea, Disperarea sau Dragostea exista in realitate la fel de bine ca in tablouri. Le-am vazut la Serghey si Lola. Un cuplu foarte dragut, care vine in fiecare duminica in cafenea . Cand Lola rade, e ca si cum ar putea sa rada asa la nesfarsit si nu ar parea nenatural. Iar cand Serghey o priveste pe Lola, stii ca asa o va privi la nesfarsit. Ei sunt Napoleon si Josephine, fara problema mostenitorului, Tristan si Isolda fara problema corabiilor, Romeo si Julieta fara mortile tragice.
Cand o sa traiesc un tablou, o sa fiu foarte constienta de asta si nu o sa-l stric cu detalii neimportante. Niciun pictor nu scrie detalii de genul “si apoi fata a plecat inlacrimata, pentru ca si-a pierdut slujba”. Si nu se apuca sa deseneze casa darapanata a cuplului sarac. Asa ca eu voi elimina detaliile din tabloul meu. Partea buna va fi ca felicitarile mele de Craciun vor arata intotdeauna impecabil. Partea proasta e ca va trebui sa traiesc viata in afara complexitatii ei.

Cap II


La numai douazeci si doi de ani, Heaven analiza lucrurile minutios. Detaliile erau specialitatea ei. Sa zareasca o umbra de suras pe o masca de ingrijorare, sa observe gesturi involuntare de protectie, priviri aruncate in graba, care scoase la iveala ar fi schimbat dinamica unei intregi vieti. Aceasta era satisfactia slujbei ei. O satisfactie personala, pe care putini ar putea-o intelege. In ultima vreme, devenise mult mai constienta de ea insasi, de gesturile ei si chiar de gandurile ei. Si desi era obositor, simtea ca devine din ce in ce mai pregatita pentru tabloul vietii ei. Serghey si Lola veneau in fiecare duminica in cafenea, comportandu-se ca si cand ar fi trait visul. Se asezau la masa, Lola se aseza intotdeauna inaintea lui Serghey, isi savurau cafeaua exact ca intr-un tablou al lui Iman Maleki, pentru totdeauna. Se ridicau intotdeauna in acelasi timp, Serghey o lua de mana pe Lola, amandoi o salutau politicos pe Heaven, intarindu-i impresia ca exista lucruri care nu se vor schimba niciodata, ca exista viata ca un tablou.
Pana intr-o duminica. Desi era decembrie, afara ploua, iar Heaven intarziase ca de obicei pentru tura de dimineata. Dar ceea ce o deranja cel mai tare, era faptul ca urma sa nu-i vada pe Lola si Serghey in acea zi. Auzise ceva despre un weekend la ski, planuit de cei doi. S-a indreptat catre masa de la geam, usor plictisita si total neinteresata de cel ce avea sa-i comande o cafea cu lapte si o briosa. Vocea avea aceeasi tonalitate cu vocea pe care o auzise de zeci de ori comandand doua cafele cu lapte si doua briose. Era vocea lui Serghey. Vocea unui Serghey singur.


Cap III

Ce se intampla aici? De ce e Serghey singur intr-o zi in care el si Lola ar trebui sa fie la ski, fericiti ca intr-un tablou minunat de Monet.? Stiu ca nu e treaba mea, dar sunt parte din viata lor. Adica, sunt chelnerita care le serveste cafeaua cu lapte in fiecare duminica. Si briosele. Fara mine, nu ar avea cafea cu lapte sau briose. Sau, poate ca ar avea, sunt sigura ca daca as renunta, Giselle ar angaja pe altcineva care sa le aduca toate astea. Totusi, sunt o persoana importanta. Ei traiesc visul meu. Nu pot sa-mi faca una ca asta. O sa ma duc sa-l intreb pe Serghey unde e Lola.
O, Doamne! Nu pot sa fac asta. N-am vorbit niciodata cu ei. Heaven, aduna-te. E visul tau. E tabloul tau. E motivul pentru care inca esti chelnerita, cand ai putea sa fii in alta parte, salvand lumea sau mai stiu eu ce. Dar daca e o problema? Cum o sa-mi spuna?
Heaven, draga mea, daca s-a intamplat ceva e mai bine sa stii.
Ma duc. Sunt mult prea constienta de cafeaua cu lapte din mana mea ca sa nu fac o boacana. Am sa vars cafeaua pe el, si nici el, nici Lola nu vor mai aparea vreodata la cafenea, iar eu va trebui sa ii urmaresc zile intregi pana cand voi descoperi locul in care vor merge sa-si bea cafeaua cu lapte duminica, si va trebui sa ma angajez acolo, ca sa ii pot vedea din nou. Am un plan. Orice-ar fi, nu-i voi scapa din ochi. O, Doamne! Am ajuns la masa.
- Buna!
- Salut. Eu sunt Serghey. Ce mai faci? Heaven te numesti, nu?
- Heaven, da. Imi pare bine sa te cunosc. Tu si prietena ta veniti aici in fiecare duminica. Sunteti foarte draguti.
- Da, veneam. Nu cred ca mai e prietena mea.
- Ba da, este. Sunt sigura.
- Poftim?
- Vreau sa spun, ce s-a intamplat?
- O cearta. Trebuia sa fim pe partie astazi. A plecat singura.
- Inteleg. Vrei sa-ti mai aduc ceva?
- Asta e tot. Multumesc, oricum.

Bun. Deci Serghey si Lola s-au certat. In tablouri oamenii nu se cearta. In viata reala, oamenii fericiti nu au dreptul sa se certe. Certurile ar trebui sa fie lasate pe seama fiintelor triste si neimplinite ca mine de exemplu. Eu pot sa ma cert in voie din moment ce nu stric nimic cu cearta mea. Trebuie sa merg sa-i explic.Nu pot sa merg sa-i explic ca el si Lola traiesc visul meu de fericire vesnica. Si nici porcaria cu ilustrata de Craciun. Trebuie sa fac ceva de una singura. Daca ei doi nu vor fi impreuna, atunci am observat degeaba tot ce-am observat pana acum. Si am si curatat mese in timpul asta.

Cap IV

Ceea ce nu stia Heaven era ca Serghey a observat-o tot timpul cat a stat in cafenea. Daca i-ar fi vazut zambetul ascuns, cand a incurcat comanda celor doua mese de langa bar si-ar fi dat seama ca ea ar putea fi cea care sa-si strice propriul vis. Din fericire pentru ea, nu l-a observat. Serghey s-a ridicat in picioare, a salutat-o pe Heaven si a iesit din cafenea cu acelasi mers sigur cu care iesea si cand era cu Lola. Heaven l-a urmarit cu privirea, si din fericire, nici ea nu era constienta de fiecare expresie a sa, caci zambetul ascuns de pe chipul ei ar fi nelinistit-o cu mult mai mult decat presupusa despartire dintre Lola si Serghey. Heaven si-a incheiat ziua. Frigul ce se intetea, o obliga sa se grabeasca. Aproape de casa, l-a zarit pe Serghey pe trotuarul de vis-à-vis. Inima ii batea puternic, mainile ii tremurau. Cu respiratia taiata, a intrat in holul cladirii scotand cheile cu un gest mecanic, deloc constient.

Cap V

Ce se intampla aici? Nu mai inteleg nimic. Heaven, stiu ca uneori noi doua nu ne intelegem. Stiu ca exista o parte din tine care crede ca toata nebunia asta cu lucratul in cafenea, si observatul si tablourile e de fapt frica de a avea ceva si apoi de a pierde acel ceva. Dar, de data asta, problema nu e intre noi doua. E vorba despre Lola si Serghey. Daca tu te comporti asa in preajma lui Serghey, atunci intreaga poveste devine irelevanta. Vrei ca povestea Lolei si a lui Serghey sa fie irelevanta? Nu. Nu vrei asta. Si eu stiu ca nu vrei asta. Asa ca, te rog, fa un ceai si lasa prostiile.
Ai dreptate, ar trebui sa incetez sa ma comport ca o scolarita. Serghey e pentru Lola. Eu sunt chelnerita lor. Eu torn cafeaua. Iar ei traiesc tabloul. Atata timp cat ei doi traiesc tabloul, stiu ca tabloul poate exista. Doar ca nu l-am gasit inca. Chelnerita nu are ce cauta cu personajul tabloului. Decat daca e in tablou. Si toarna cafeaua. Macar am stabilit asta. Data viitoare cand il voi vedea pe Serghey, poate va fi cu Lola, si atunci totul va fi revenit la normal. Iar daca nu va fi cu Lola, atunci poate ii voi spune ca trebuie sa fie cu ea. O sa-i spun si povestea cu tabloul daca e necesar. Si o sa incetez sa mai vorbesc singura.

Cap VI

In garsoniera ei de la mansarda unui cladiri vechi si prost ingrijite, Heaven se plimba de colo pana colo incercand sa gaseasca o explicatie pentru starea de anxietate in care se gasea. Il vazuse pe Serghey pe trotuar, in apropierea casei ei. Nu putea fi un semn. Nu trebuia sa fie un semn. Si-a luat paltonul, s-a incaltat si a coborat scarile cladirii in graba. Era sigura ca Serghey nu mai era acolo, dar trebuia sa verifice. A alergat pana la capatul strazii, exact in locul unde il zarise pe Serghey. Incerca sa reconstituie scena din dorinta de a consuma senzatiile pe care i le trezise, ca si cum daca ar fi reusit sa retraiasca acele cinci minute, ar fi devenit mai putin reale. O hartie motolita si udata de ploaie zacea pe jos in locul in care cu numai o jumatate de ora statuse Serghey. A ridicat-o. A despaturit-o si a descoperit speriata ca era notata adresa ei. Srisul era al ei. Era hartia pe care notase datele pentru Giselle cu doua saptamani in urma. Probabil ca a lasat-o la masa lui Serghey si a Lolei din greseala, impreuna cu nota. Un junghi puternic i-a traversat intregul corp. Serghey intelesese gresit. Lola descoperise hartia. Trebuia sa puna capat nebuniei. Trebuia sa il gaseasca pe Serghey.


Cap VII

Ce Dumnezeu am facut? De ce nu sunt si eu putin mai ordonata? Cum am putut sa fiu atat de neglijenta? In apararea mea, pot sa va spun ca ziua respectiva a fost una destul de grea, iar Giselle era deosebit de insistenta. Mi-a scapat. Dar nu e neaparat vina mea. Serghey ar fi putut sa spuna ceva. El e indragostit de Lola. Asa trebuie sa fie. Orice urma de curiozitate in ceea ce ma priveste, trebuie sa dispara. Personajele lui Klimt nu sunt curioase. Din scena sarutului lui Klimt, nu te retragi sa verifici daca toate lucrurile sunt la locul lor, la fel cum din scena Serghey si Lola in cafenea, Seghey nu trebuie sa se retraga pentru ca e curios in legatura cu datele personale ale chelneritei. Data viitoare cand il voi vedea pe Serghey, ii voi explica totul. Chiar si povestea cu tabloul, daca e necesar.

Cap VIII

A doua zi dimineata, Heaven s-a trezit complet bulversata de cele intamplate cu o seara in urma. Simtea ca se schimbase intr-un mod ciudat. In apartament, toate pareau sa fie la locul lor. Cu exceptia hartiei pe care o gasise pe trotuar. Statea pe masa, ca o dovada clara ca cele intamplate erau cat se poate de reale. Era o dovada a neglijentei ei. Nu mai simtea nevoia sa il gaseasca pe Serghey. Nu mai era nevoie sa ocroteasca nimic. A primit dovada ca oamenii nu pot ramane in tablouri. Senzatia pe care o simtea era de pierdere. Pierdere amestecata cu ceva…In sfarsit, a identificat sentimentul. Era sentimentul de tristete. Sentimentul de tristete. Sentimentul de tristete pentru mostenitorul pe care Josephine nu i l-a putut da lui Napoleon, sentimentul de tristete pentru minciuna despre panzele negre la sosirea Isoldei, sentimentul de tristete pentru otrava pe care a baut-o Romeo. Sentimentul de tristete pentru hartia care a stricat totul intre Serghey si Lola.Un gust amar ce urmeaza fiecarei treceri de la un tablou la altul. A inteles intr-un final. Important nu e sa ramai in acelasi tablou, ci sa creezi de fiecare data un tablou care merita privit. Chiar si pentru putina vreme.

Cap IX

Am inteles ca nu poti elimina detaliile din realitate. Va exista intotdeauna o chelnerita, o hartie, poate chiar un tablou care poate strica lucrurile Daca, insa, detaliul este suficient de important, atunci totul a meritat. Altfel, este doar o greseala. Si atunci, va veti dori sa fiu prin preajma sa torn cafea si sa am grija sa nu stricati tabloul. Serghey si Lola sunt la masa de la geam. Amandoi beau cafea cu lapte. Amandoi arata fericiti ca intr-o pictura a lui Botero. Fara dimensiuni exagerate.

Cred ca sunt multi oameni care nu au o viata. Si sunt multi oameni care nu au pic de respect pt tine, pt numarul tau de telefon, pt adresa ta, pt mailul tau, etc. Oameni buni, daca tot verificati statusul de messenger pe diverse site-uri, aveti cel putin bunul simt sa nu faceti idul public. Sau cel putin sa nu faceti idul meu public. E neplacut.

La nunta mea o sa cante Brigada Retro Misto si Damian Draghici o sa arunce cu bete de toba catre multime. Si daca viitorul meu sot va avea o problema cu asta, el, spre deosebire de Brigada Retro Misto, este o variabila in ecuatie.

Later edit: Sunt sigura ca o sa am ceva pertinent de spus despre ultimul concert Damian Draghici and Brothers de indata ce o sa termin de ascultat pana la refuz Saraiman, iar creierul meu o sa functioneze la parametri normali after the yesterday events of wine persuasion.

O carte a carei miza este raspunsul la o intrebare despre sensul existentei.

" Gandeste-te ca esti undeva, gata sa treci pragul catre marea aventura acum multe miliarde de ani cand totul a fost creat. Puteai alege daca doreai sa te nasti si sa traiesti pe aceasta planeta.[...]Georg, tu ce ai fi ales in caz ca ar exista o autoritate suprema care sa-ti dea posibilitatea de a alege?"


Chiar daca intrebarea a fost pusa intr-o scrisoare ce a trebuit sa calatoreasca 11 ani in timp intr-un carucior rosu si ponosit, valabilitatea ei ramane aceeasi. Tatal lui Georg Roed paraseste aceasta lume cand fiul lui are patru ani si deci, nu poate intelege exact misterul vietii si sensul sau lipsa de sens a acesteia. Cu toate acestea, hotaraste ca intreaga aventura a vietii ar trebui refuzata. Placerea de a trai nu compenseaza durerea pe care ti-o produce incetarea din viata, astfel incat are nevoie ca fiul sau adult sa ii valideze aventura. Daca Georg hotaraste ca aventura are sens, atunci intreaga existenta a tatalui capata sens prin conceperea fiului impreuna cu fata cu portocale.

Georg Roed are cincisprezece ani, locuieste in Oslo, iar fraza lui preferata este "Da, multumesc, le vreau pe amandoua". Are o pasiune pentru telescopul Hubble si pentru spatiul cosmic. Ii plac fetele care canta la vioara. Mama sa este pictorita, fosta fata cu portocale, a studiat un semestru in Madrid la Academia de Arte Plastice. Georg va descoperi in scrisoarea de la tatal sau povestea de dragoste a celor doi parinti ai sai. Ar fi superficial sa explic povestea de dragoste a celor doi numindu-i "parintii lui Georg", cand protagonistii povestii de dragoste sunt Jan Olav si fata cu portocale.

Multi ani inainte ca Georg sa se fi nascut, un student la medicina pe numele sau Jan Olav hotaraste sa ia tramvaiul inspre Hummlevein. In tramvai, zareste o fata draguta ce purta un hanorac portocaliu si care avea in mana o punga mare cu portocale. Urmeaza o intreaga cautare a fetei cu portocale prin orasul Oslo, pentru ca in final aceasta sa apara in acelasi hanorac si cu o punga mare cu portocale in cafeneaua unde obisnuia sa mearga Olav. Fata se aseaza langa el, il ia de mana, si apoi pleaca fara sa spuna o vorba. Povestind despre aceasta a doua intalnire, tatal lui Georg precizeaza "Eu nu m-am dus dupa ea, Georg, caci acest lucru ar fi reprezentat o incalcare a regulilor". Cea de-a treia intalnire neplanificata a celor doi va avea loc la slujba de Craciun dintr-o catedrala. De aceasta data exista o conversatie:

"Cand ne putem vedea din nou?"
"Pana cand poti astepta?"
"Trebuie sa ma astepti sase luni.Daca reusesti sa ma astepti atat ne vom putea vedea din nou"

Astfel s-au derulat cele 3 intalniri ale lui Jan Olav cu fata cu portocale in Oslo. Trei luni mai tarziu, primeste o ilustrata din Madrid: "Ma gandesc la tine. Poti sa mai astepti putin?"
Si Jan Olav incalca regulile. Isi cumpara un bilet de avion, o cauta pe fata cu portocale, o gaseste, cautarea ia sfarsit. Insa, nu a avut rabdare. In drum spre aeroport, vede in sant un porumbel alb ce zacea mort. Fata cu portocale a devenit Veronica, mai apoi sotia lui. Insa, Jan Olav nu a respectat regulile. Multi ani mai tarziu, a fost diagnosticat cu o forma de cancer. Pedeapsa incalcarii regulilor era incetarea aventurii. Daca Cenusareasa nu ar fi plecat de la bal, nu i-ar fi ramas pantoful, nu ar fi devenit printesa.

Jan Olav scrie: "daca fata cu portocale nu si-ar fi tinut promisiunea de a ne vedea in fiecare zi in acele sase luni dupa ce s-a intors din Spania, atunci ar fi fost mai bine pentru mine sa nu o fi intalnit niciodata." Daca Jan Olav considera existenta ca fiind inutila, atunci ar trebui sa considere tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul existentei sale ca fiind inutil. Insa, Georg este rezultatul trecerii lui Jan Olav prin viata. Un om nu poate aprecia existenta unui alt om ca fiind utila sau nu. Si gasim astfel scopul scrisorii. Jan Olav ar fi refuzat aventura. Dar daca Georg o accepta, atunci existenta lui Jan Olav va fi justificata.

Georg canta la pian. Ii place Sonata Lunii de Beethoven. Astfel, spune:
" Stiu ca exista un Rau, pentru ca am ascultat a treia parte a Sonatei Lunii de Beethoven. De asemenea, stiu ca exista si un Bine, pentru ca am ascultat prima parte. Din fericire este si un alegretto vioi in aceasta socoteala. Doresc sa mizez totul pe partea a doua din Sonata Lunii. Exista ceva ce se numeste bucuria de a trai, si la urma urmei ignor cele doua prapastii."

O poveste despre cum fiul din viitor valideaza alegerile trecute ale tatalui. Despre cum cele mai puternice legaturi sunt ocrotite de reguli stricte, uneori de neinteles. O viziune spinozista asupra libertatii alegerii, o lectie despre cum sa-l accepti pe "asa trebuie sa fie".

Pentru ca nu s-ar cuveni sa nu apara si Sonata:

Capitolul III sau Alina si stickerul

"Toti oamenii sunt imbecili, dar unii dintre ei mai au si sclipiri".

In baia garsonierei mele exista un sticker destul de mare, ramas de la fostul proprietar, microbist pesemne. Mesajul de pe sticker e urmatorul "Gratis biglietti, viaggi e soggiorni per la partite del campionato mondiale di calcio". E lipit de asa maniera, in dreapta chiuvetei ca e imposibil sa nu-l vezi. Ceea ce inseamna ca l-am vazut de minim 3 ori in fiecare zi, timp de 6 ani, exceptand perioadele destul de scurte cand am fost plecata din Bucuresti. De fiecare data cand il vedeam, citeam mesajul, si il traduceam in minte: "Bilete gratis, ceva si ceva pentru campionatul mondial de fotbal". Mereu ma intrebam ce ai putea sa le oferi oamenilor mai mult decat bilete pentru un meci de fotbal. Astazi am inteles. Transport si cazare. viaggi e soggiorni nu e un fel de cod pentru microbistii infocati, ci doar un lucru de bun-simt pentru castigatorii din alte tari la concursul respectiv.

Tocmai mi-am dat seama ca e posibil sa ai nevoie de 6 ani pentru a intelege un mesaj.

Alina poate fi imbecila.

Frustrari de diva in sosete flausate rosii. II

Reconsider primul meu post. Nu il critic, doar il reconsider. Spuneam atunci ca nu exista o abordare corecta si ca am 20 de ani si nu am inteles absolut nimic. La aproape 5 luni de cand scriam postul ala iritata fiind, am inteles mai multe lucruri in ceea ce priveste abordarea situatiilor complicate:


Primul, ca orice ar fi trebuie sa iti pastrezi Calmul. Isteria nu ajuta decat pe moment si poate dauna grav pe termen lung celui de-la doilea lucru de care trebuie sa tii cont - Eleganta. Trebuie sa inveti sa te comporti cu gratie in cele mai oribile situatii pentru a-l putea face pe celalalt sa simta lipsa elegantei in comportamentul lui. Cel de-al treilea lucru e Sinceritatea. Trebuie sa ramai sincera cu orice pret. Da, mai ales cu pretul intristarii. Cel de-al patrulea lucru, esential de-altfel, Distanta. Trebuie sa te distantezi cu orice pret de situatie ca sa o poti intelege. Sau ca sa nu o iei razna. Oricare dintre motive este acceptat. Distanta va genera o Atitudine. Atata timp cat ai o atitudine pentru situatia respectiva, you're safe. Sa ne gandim ca aici eu exact asta spuneam, ca nu am o atitudine.

Tot ceea ce ramane in afara schemei mele, frustrari, tristete, diferite grade de afectiune, sentimente de pierdere, etc nu sunt de luat in considerare, pentru ca nu stiu ce e de facut cu ele inca. Poate peste 5 luni voi reconsidera postul asta si voi veni cu o rezolvare.

Cat despre sosetele rosii, cele din acest sezon sunt impletite, nu flausate, dar am zis sa nu schimb subtitlul. De dragul continuitatii.