Alina sunt. Prea puţin. Alina Brebenel. Prea mult.


Eu sunt Alina Brebenel. Şi acum mă revolt. Mă revolt pentru că un dobitoc a coborît cultura în stradă. Mă revolt pentru că oameni care n-ar trebui să ajungă în preajma cărţilor se dau autorităţi sensibile în materie. Mă revolt de câte ori văd cretini citind sub pretextul iluminării. Mă revolt pentru gândurile furate de la alţii. Mă revolt împotriva mimetismului de doi bani, al zâmbetelor false de înţelegere, mă revolt împotriva universităţilor care susţin diletantismul ieftin.


Mă revolt aici, a scuză, ca să arăt că eu nu sunt aşa. Sunt fix la fel. Pentru că dacă aş fi altfel, aş strânge de gât fiecare dobitoc de student cu pretenţie de intelectual după trei încercări eşuate de a scrie Nietzsche corect şi de a-şi da cu părerea despre prostituţia intelectuală în România.

Am părul prea negru, prea mulţi pantofi şi am citit prea multă literatură. Am ascultat prea multă muzică, fumez prea mult, beau prea multă cafea, am prea multe probleme cu autoritatea. Mă revolt prea mult. Am prea multe haine, casa mea e prea dezordonată, viaţa mea e prea dezordonată, am iubit prea mult. Sunt prea răsfăţată. Prea.

Am călătorit prea puţin. Am prea puţini prieteni. Îmi plac prea puţini oameni. Beau prea puţină apă. Prea puţin organizată. Prea puţin îmbrăcată. Sunt prea puţin împlinită. Prea puţin fericită. Prea puţin într-un singur loc. Prea.

Alina Brebenel a citit la un moment dat, într-un telefon: "Pentru că nu puteam să mă decid între filosofie şi religie, între credinţa în raţiune şi raţiunea de a crede, le-am abandonat pe amândouă în favoarea literaturii."

Alina Brebenel se revoltă în numele acestui gând.
Pentru cei care au trăit şi au crescut în lumi paralele. Pentru cei care înţeleg fanfarele ţigăneşti, dar şi că pianul este cel mai trist instrument care poate exista. În numele celor care ştiu că Boris Vian nu a scris doar "Spuma zilelor". Pentru cei care n-au făcut niciodata nimic suficient. Pentru cei care sunt prea puţin şi prea mult. Niciodată prea proşti.