Cap IV sau Alina si piatra

Alina conduce. Si e un sofer destul de bun. De cele mai multe ori. Nu face greseli tampite, viteza cu care se deplaseaza e acceptabila. In zilele bune, face parcari laterale din doua miscari. In zilele proaste...Dar asta nu conteaza.


Pe podul Grant, o dupa-amiaza frumoasa in care surorile Andrews dadeau ce au ele mai bun in sistemul audio al masinii, iar eu cantam ca o pisica afona impreuna cu ele din toti rarunchii, ignorand total invalmaseala din juru-mi. In fata mea, un tip si-o tipa. Ea la volan. El in dreapta. Incredibil de neatenta, ajunge sa puna o frana de ultim moment, astfel incat pentru o secunda am simtit ca masinile noastre se vor imbina in cel mai dizgratios mod cu putinta. Scuturata de nervi, incep sa vorbesc de una singura despre cat de periculos e sa nu fii atent la ce se intampla in trafic, despre cat de cretina trebuie sa fii sa stai sa te pupi cu prietenul tau cand conduci si "ce dracu avea sa-ti spuna atat de important?"...Tacere. Alina isi aminteste si o bufneste rasul. Zice "pizda ma-sii" si depaseste cuplul buclucas.

Nu cu foarte multa vreme in urma, in exact aceeasi masina, Alina, minunata persoana care acum tine predici despre conduita in trafic, a reusit sa loveasca masina din fata, ascultand absorbita persoana din dreapta ei.

Si astfel a luat Alina piatra si a pus-o in buzunar. Poate o sa aiba o alta ocazie sa o arunce in fata cuiva.

"A woman like you, wearing the clothes you tend to wear... People will think things. Bad things."
"What things?"
"That you are a prostitute and possibly for sale. What should we do?"
"Well, first we should agree on a price."

"What do they call those people who relive their lives over and over again?"
"The clinical word?"
"Yes."
"Pathetic."

O poveste a unui eşec. Povestea lui Edward şi Florence Mayhew, născută Ponting şi a unui mariaj de opt ore. Plasat în vara anului 1962, romanul lui Ian McEwan scoate la iveala probleme pe care o societate deschisă paxurilor şi swingurilor, cum e cea de astăzi, este aproape incapabilă să le conceapă şi cu atât mai mult să le înţeleagă.

Florence: "trăia o groază viscerală, un dezgust de nestăpânit, o senzaţie la fel de concretă ca răul de mare. De câte ori gândurile i se îndreptau spre această îmbrăţişare - prefera să folosească acest termen, şi nu altul - i se strângea stomacul ghem şi un val de greaţă i se ridica până în gât. Era cumva obligată, în noaptea cu pricina, să se transforme de dragul lui Edward într-un fel de vestibul sau de salon pe care el să-l parcurgă în voie?"

Edward: "era fascinat de ideea că, într-o anumită zi din iulie, cea mai sensibilă parte a lui va domicilia, fie şi temporar, într-o cavitate naturală dinăuntrul acestei femei vesele, drăguţe şi formidabil de inteligente. Îngrijorarea lui, stârnită de o singură experienţă nefericită, avea o cauză precisă: posibilitatea supraexcitării."

Cu o precizie vecină cruzimii, Ian McEwan îşi trece cititorii prin calvarul unei prime nopţi, ce nu avea să se consume niciodată. Rateul unui bărbat îndrăgostit şi dezgustul femeii ce era numai a lui în orice alt aspect al fiinţei ei.

Florence Ponting cântă la vioară şi visează ca cvartetul ei să aibă un concert la Wigmore Hall, cu piese de Mozart ce avea să le dedice soţului său din locul 9C. Edward, absolvent al Facultăţii de Istorie, urma să scrie cărţi despre personaje neglijate de arbitrarul istoriei. Împreună urmau să-şi cumpere o casă cu cele două mii de lire primite cadou de la Geoffrey Ponting.

Dacă Florence nu ar fi fugit din camera de hotel, dacă Edward nu ar fi urmat-o la scurt timp, dacă Florence nu ar fi ales calea uşoară, aceea de a se disculpa. Dacă Edward nu şi-ar fi pierdut cumpătul. Dacă acest schimb de replici nu s-ar fi petrecut niciodata.

"-Te-am iubit, dar ai făcut ca totul să fie atât de greu...
-M-ai iubit?
-Am putea să fim atât de liberi împreună, am putea să fim în paradis. În loc de asta, ne-am împotmolit în mizeria asta.
-Da.
- Ce vrei să spui?
- Că e o mizerie."

Acolo, pe plaja Chesil, ar fi putut să o cheme înapoi pe Florence, ar fi putut să se ducă după ea. Nu ştia sau nu îi păsase într-atât încât să ştie că în timp ce fugea de el, sigură, în disperarea ei, că era pe cale să-l piardă, niciodată nu l-a iubit mai mult sau mai fără speranţă, iar sunetul vocii lui ar fi fost ca o salvare, s-ar fi întors la el. În schimb el a rămas înfipt în tăcerea lui rece şi dreaptă.

Aşa poate fi schimbat cursul unei vieţi - nefăcând nimic.

Oh, nu. Asta nu e una din zilele cand mamele isi lasa copiii afara nesupravegheati. Nu e una din zilele cand lucrurile se aseaza. E ziua regulilor nescrise. E ziua deznodamanturilor. Si eu nu o sa stau in casa si sunt ani de zile de cand mama nu ma mai supravegheaza. Pellotas por ser mujer.
"And girls go on adventures, too?"
"And they go in heels."
Nu chiar pe tocuri.Dar in cizme dragute.
Cred ca e una dintre zilele alea in care traiesti in stanga, in dreapta, deasupra sau sub tine, niciodata inside.
Fly or fight si din moment ce exact acum ma duc la manichiura, it's fly, baby.

Put a ribbon around my neck and call me the best thing that's ever happened to you.



Au innebunit salcamii, si tu vrei sa fiu cuminte??????

Of your virtue you are justly proud. Of course you're so much purer than the vulgar, weak, licentious crowd. Then, why her smouldring eyes still scorch your soul?
It's not your fault. You're not to blame.

Alina are o zi proasta.

Ni-l amintim cu totii pe Micul Print, poate cel mai indragit personaj al literaturii pentru copii, plasmuit de imaginatia bogata a lui Antoine de Saint Exupery. Pentru cei care au ras in copilarie alaturi de Micul Print si au plans alaturi de el pe masura ce au crescut, editura Rao publica in premiera in Romania „Scrisori catre o necunoscuta”, o carte ce contine scrisorile unui Mic Print indragostit de data aceasta.

„In mai 1943, Antoine de Saint Exupery, dupa mai mult de doi ani petrecuti in Statele Unite unde a publicat mai cu seama Micul Print, se duce in Alger pentru a incerca sa regaseasca terenul actiunii militare pe langa escadra de legatura, grupul de recunoastere aeriana 2/33. Intr-un tren care il duce intr-una din zile de la Oran la Alger, intalneste o tanara femeie de douazeci si trei de ani originara din regiunea estica a Frantei, casatorita si care locuia la Oran, ofiter si sanitar de la Crucea Rosie. Se indragosteste pe data de ea si o frecventeaza in cursul ultimului an al vietii lui.”

Dar toate aceste date nu conteaza in lumea Micului Print. Pentru el singurele lucruri de importanta capitala sunt sentimentele, atat ale sale, ale oii, ale navei sau ale trandafirului cat si sentimentele fetei. Cu aceeasi inocenta cu care cerea unui necunoscut sa deseneze o oaie, Micul Print explica de data aceasta unei fetite ca neseriozitatea ei l-a determinat sa isi deseneze o noua prietena mult mai amabila si ca va inchipui un nou sfarsit pentru povestea lor. Analizandu-si sentimentele, Micul Print concluzioneaza : „Cel mai trist lucru intr-o mahnire e sa te intrebi daca merita osteneala. Merita oare osteneala sa ai aceasta mahnire pentru cineva care nici macar nu se gandeste sa o previna? Cu siguranta ca nu. [...] Ma necajeste faptul ca insasi mahnirea mi-e stricata. Ar fi fost melancolica daca n-ati fi putut veni. M-a suparat ca m-ati lasat sa astept, si nu ca n-ati venit. Asta e cea mai putin frumoasa din amintirile mele.” Fiind pe rand in amintirea plasmuita pastor de oi, capitan de nava, cel ce fura somnul si pazeste dragostea, Micul Print alege uitarea uitarii fetei.

„Ai dreptate in privinta atator lucruri, ti-as face neindoielnic mai mult rau decat bine. Neindoielnic, nu, dar poate. Asa ca am luat hotarari mari si tu poti sa ma revezi. Sunt prietenul tau.”

Dar Micul Print este un baietel schimbator, melancolic, uneori cam trist. Asa ca isi rezerva dreptul sa isi schimbe hotararile, de la o primavara la alta. Pentru ca el stie mai bine decat noi toti ca „basmele sunt singurul adevar al vietii”.