In sfarsit imi fac curaj sa scriu cate ceva despre cartea asta, desi am terminat-o acum mai bine de o luna. O poveste de dragoste plasata in vremea lui Nero. O plasmuire romantica despre cum a luat amploare crestinismul, crescand o data cu respectiva poveste de dragoste. Un roman despre un conducator obsedat de el insusi, intr-o Roma decadenta. Un roman despre sacrificiul dragostei in favoarea credintei. Si despre cum sa le ai pe amandoua in final.

Sa-i dam unui conducator crud si las impresia ca poate scrie versuri. Sa-i dam, apoi, impresia ca este unul dintre poetii de seama. Si sa-i lasam imaginatia sa zburde. Sa-l consideram stapanul lumii (Romei - cam acelasi lucru la momentul respectiv). Ce va face el? Va incendia Roma. De ce? Pentru ca are nevoie de o imagine intr-adevar dramatica pentru a-si scrie opera de capatai.
Sa luam apoi o fata simpla. Si foarte frumoasa. Crescuta in virtutea crestina. Si sa o fortam sa devina sclava celui indragostit de ea. Ce va face ea? Va fugi, sacrificandu-si propria dragoste pentru calaul ei.

Sa luam unul din curtenii favoriti al lui Nero. Petronius. Arbitru al elegantei. Eleganta manifestata in toate domeniile vietii. Sa mai luam un curtean favorit. Tigellinus. Arbitru a tot ce nu inseamna eleganta. Sa-l consideram acum pe Nero, o papusa ce trebuie manipulata. Petronius pierde. Roma arde. Crestinii sunt acuzati.
Si, astfel, Vicinius isi dedica viata salvarii Ligiei. Crestinii pier impacati. Multimile aplauda. Macelul este ingrozitor.

"Quo vadis, Domine?"
"Merg la Roma, sa fiu din nou crucificat."
Cartea a avut asupra mea acelasi efect pe care il au filmele Disney. Senzatia ca lucrurile vor fi bine in final, iar daca nu sunt bine, atunci nu e finalul. Trebuie doar sa ai incredere.

"Mesajul optimist si increderea in nobletea unor valori capabile sa schimbe ordinea lumii a fost, la vremea aparitiei cartii lui Sienkiewicz, imbratisat de o intreaga Europa, inca neflagelata de valul ororilor celor doua conflagratii mondiale." (Alina Purcaru)