O poveste a unui eşec. Povestea lui Edward şi Florence Mayhew, născută Ponting şi a unui mariaj de opt ore. Plasat în vara anului 1962, romanul lui Ian McEwan scoate la iveala probleme pe care o societate deschisă paxurilor şi swingurilor, cum e cea de astăzi, este aproape incapabilă să le conceapă şi cu atât mai mult să le înţeleagă.

Florence: "trăia o groază viscerală, un dezgust de nestăpânit, o senzaţie la fel de concretă ca răul de mare. De câte ori gândurile i se îndreptau spre această îmbrăţişare - prefera să folosească acest termen, şi nu altul - i se strângea stomacul ghem şi un val de greaţă i se ridica până în gât. Era cumva obligată, în noaptea cu pricina, să se transforme de dragul lui Edward într-un fel de vestibul sau de salon pe care el să-l parcurgă în voie?"

Edward: "era fascinat de ideea că, într-o anumită zi din iulie, cea mai sensibilă parte a lui va domicilia, fie şi temporar, într-o cavitate naturală dinăuntrul acestei femei vesele, drăguţe şi formidabil de inteligente. Îngrijorarea lui, stârnită de o singură experienţă nefericită, avea o cauză precisă: posibilitatea supraexcitării."

Cu o precizie vecină cruzimii, Ian McEwan îşi trece cititorii prin calvarul unei prime nopţi, ce nu avea să se consume niciodată. Rateul unui bărbat îndrăgostit şi dezgustul femeii ce era numai a lui în orice alt aspect al fiinţei ei.

Florence Ponting cântă la vioară şi visează ca cvartetul ei să aibă un concert la Wigmore Hall, cu piese de Mozart ce avea să le dedice soţului său din locul 9C. Edward, absolvent al Facultăţii de Istorie, urma să scrie cărţi despre personaje neglijate de arbitrarul istoriei. Împreună urmau să-şi cumpere o casă cu cele două mii de lire primite cadou de la Geoffrey Ponting.

Dacă Florence nu ar fi fugit din camera de hotel, dacă Edward nu ar fi urmat-o la scurt timp, dacă Florence nu ar fi ales calea uşoară, aceea de a se disculpa. Dacă Edward nu şi-ar fi pierdut cumpătul. Dacă acest schimb de replici nu s-ar fi petrecut niciodata.

"-Te-am iubit, dar ai făcut ca totul să fie atât de greu...
-M-ai iubit?
-Am putea să fim atât de liberi împreună, am putea să fim în paradis. În loc de asta, ne-am împotmolit în mizeria asta.
-Da.
- Ce vrei să spui?
- Că e o mizerie."

Acolo, pe plaja Chesil, ar fi putut să o cheme înapoi pe Florence, ar fi putut să se ducă după ea. Nu ştia sau nu îi păsase într-atât încât să ştie că în timp ce fugea de el, sigură, în disperarea ei, că era pe cale să-l piardă, niciodată nu l-a iubit mai mult sau mai fără speranţă, iar sunetul vocii lui ar fi fost ca o salvare, s-ar fi întors la el. În schimb el a rămas înfipt în tăcerea lui rece şi dreaptă.

Aşa poate fi schimbat cursul unei vieţi - nefăcând nimic.