Cap I
- N-ai decat sa imi scazi scrumierele din salariu, Giselle. Nu imi pasa. Sau mai bine spus, nu imi mai pasa.
- Vrei sa-mi spui ca renunti?
- Nu, vreau sa-ti spun ca mi-am incheiat tura, sunt obosita si vreau sa merg acasa, si nu imi pasa daca imi scazi sau nu scrumierele din salariu.

Imi cer scuze ca a trebuit sa fiti martorii unei astfel de scene. In alta ordine de idei, astfel de scene se intampla frecvent acolo unde lucrez eu, asa ca nu pot sa imi cer scuze tot timpul. Pot doar sa va spun ca daca vreodata hotarati sa fiti chelneri, e mai bine sa stiti cu ce se mananca. E deja ora sapte si cu cateva minute inainte, a trebuit sa scot pe usa afara doi dintre clientii prea veseli din cafenea, care in entuziasmul lor generat doar de cantitati considerabile de alcool au spart cateva scrumiere. Poate e important de stiut ca nu le-au scapat, ci le-au aruncat inspre mine.
Sper ca mama sa nu fie nevoita sa vada vreodata cu ce se indeletniceste odrasla ei licentiata in capitala. Sunt licentiata in Istoria Artei. Stiu ca e un domeniu mort, nici n-am planuit vreodata sa restaurez tablouri, sa scriu brosuri sau orice mai fac absolventii de Istoria Artei in ziua de azi. Doar ca imi place organizarea. Si imi place arta. Si ce alt mod mai bun de a afla cum a inceput totul intr-un mod organizat decat sa fac sase semestre de arta universala de la antichitate pana in secolul XX, istoria artelor decorative, arta Egiptului Antic, istoria arhitecturii si alte istorii, sa o vad pe mama plangand in ziua absolvirii, ca mai apoi sa imi dau seama ca deja am aflat tot ceea ce era de aflat si nu vreau sa am nimic de-a face cu oamenii din domeniu. Daca voi considerati arta ca fiind ceva spectaculos, pot sa va spun cu siguranta ca nu exista nimic spectaculos in oamenii care se lupta sa o intretina sau sa o descopere.
In schimb, e ceva revigorant in arta. Felul in care un om poate sa surprinda pe o simpla bucata de panza trairi dintre cele mai intense, dintre cele mai ascunse, chiar si la douazeci de ani dupa ce a fost terminata. Si surpriza e ca personajele raman aceleasi. Intotdeauna am avut un fel de problema personala cu schimbarile. Chiar si in literatura sau in teatru. Oricat de mult ar fi iubit-o Romeo pe Julieta, intr-un final lucrurile evolueaza astfel incat amandoi mor. Nici marele Napoleon n-a ramas cu Josephine. Imi place sau nu, Giancotto isi omoara sotia si fratele in “Divina Comedie”. Tragisme din astea nu se intampla in tablouri. Adica se intampla, dar nu ma uit la ele. Nu exista nici o sansa ca “Sarutul” lui Gustav Klimt sa se termine si nici aniversarea lui Marc Chagall nu se termina pentru ca a trecut ziua respectiva. Chiar si personajele lui Roy Lichtenstein raman asa.
Nu stiu de ce toata lumea vorbeste despre nou. Despre cum schimbarea e buna. Despre cum tot timpul ai nevoie de aventuri. Poate ca e suficient sa treci o singura data prin schimbare si cand ajunge sa fie atat de bine incat sa te doara capul, unghiile, sa ai un junghi constant in cosul pieptului si noduri in stomac, atunci e momentul sa te opresti si sa lasi lucrurile sa fie asa. Pentru totdeauna.
Dar nu de la asta plecasem. Am un obicei prost sa sar de la un subiect la altul. Spuneam ca sunt chelnerita, desi licentiata. As putea sa spun ca e o slujba plina de satisfactii si provocari, dar as minti cu nerusinare. Cred ca imi produce satisfactii numai mie. Vedeti voi, dupa ce am absolvit cu onoruri si lacrimi si rugaciuni pentru ultimele examene, mi-am dat seama ca desi pot sa lucrez oriunde, vreau ca mai intai sa hotarasc cine sunt. Si, desi am incercat, nu poti sa hotarasti cine esti cand un sef iti urla dispozitii in cap aproximativ zece ore pe zi. E drept, ca si Giselle urla dispozitii, dar munca pe care trebuie s-o fac in cafenea este mai mult mecanica si am deci timp sa observ oamenii, sa ma gandesc la mine si sa inteleg ce se intampla.

Nu am inteles mare lucru pana acum. Oamenii vin in cafenea, uneori spun glume, uneori spun glume foarte bune, uneori spun glume pe care nu o sa le reproduc niciodata, dar nu o fac asa ca in tablouri. Cand rad, nu folosesc Rasul, cand zambesc nu folosesc Zambetul. Nici macar nu sunt sigura ca toate astea exista independent de tablouri. Mint. Sunt absolut sigura ca atat Rasul, cat si Zambetul, ca si Tristetea, Disperarea sau Dragostea exista in realitate la fel de bine ca in tablouri. Le-am vazut la Serghey si Lola. Un cuplu foarte dragut, care vine in fiecare duminica in cafenea . Cand Lola rade, e ca si cum ar putea sa rada asa la nesfarsit si nu ar parea nenatural. Iar cand Serghey o priveste pe Lola, stii ca asa o va privi la nesfarsit. Ei sunt Napoleon si Josephine, fara problema mostenitorului, Tristan si Isolda fara problema corabiilor, Romeo si Julieta fara mortile tragice.
Cand o sa traiesc un tablou, o sa fiu foarte constienta de asta si nu o sa-l stric cu detalii neimportante. Niciun pictor nu scrie detalii de genul “si apoi fata a plecat inlacrimata, pentru ca si-a pierdut slujba”. Si nu se apuca sa deseneze casa darapanata a cuplului sarac. Asa ca eu voi elimina detaliile din tabloul meu. Partea buna va fi ca felicitarile mele de Craciun vor arata intotdeauna impecabil. Partea proasta e ca va trebui sa traiesc viata in afara complexitatii ei.

Cap II


La numai douazeci si doi de ani, Heaven analiza lucrurile minutios. Detaliile erau specialitatea ei. Sa zareasca o umbra de suras pe o masca de ingrijorare, sa observe gesturi involuntare de protectie, priviri aruncate in graba, care scoase la iveala ar fi schimbat dinamica unei intregi vieti. Aceasta era satisfactia slujbei ei. O satisfactie personala, pe care putini ar putea-o intelege. In ultima vreme, devenise mult mai constienta de ea insasi, de gesturile ei si chiar de gandurile ei. Si desi era obositor, simtea ca devine din ce in ce mai pregatita pentru tabloul vietii ei. Serghey si Lola veneau in fiecare duminica in cafenea, comportandu-se ca si cand ar fi trait visul. Se asezau la masa, Lola se aseza intotdeauna inaintea lui Serghey, isi savurau cafeaua exact ca intr-un tablou al lui Iman Maleki, pentru totdeauna. Se ridicau intotdeauna in acelasi timp, Serghey o lua de mana pe Lola, amandoi o salutau politicos pe Heaven, intarindu-i impresia ca exista lucruri care nu se vor schimba niciodata, ca exista viata ca un tablou.
Pana intr-o duminica. Desi era decembrie, afara ploua, iar Heaven intarziase ca de obicei pentru tura de dimineata. Dar ceea ce o deranja cel mai tare, era faptul ca urma sa nu-i vada pe Lola si Serghey in acea zi. Auzise ceva despre un weekend la ski, planuit de cei doi. S-a indreptat catre masa de la geam, usor plictisita si total neinteresata de cel ce avea sa-i comande o cafea cu lapte si o briosa. Vocea avea aceeasi tonalitate cu vocea pe care o auzise de zeci de ori comandand doua cafele cu lapte si doua briose. Era vocea lui Serghey. Vocea unui Serghey singur.


Cap III

Ce se intampla aici? De ce e Serghey singur intr-o zi in care el si Lola ar trebui sa fie la ski, fericiti ca intr-un tablou minunat de Monet.? Stiu ca nu e treaba mea, dar sunt parte din viata lor. Adica, sunt chelnerita care le serveste cafeaua cu lapte in fiecare duminica. Si briosele. Fara mine, nu ar avea cafea cu lapte sau briose. Sau, poate ca ar avea, sunt sigura ca daca as renunta, Giselle ar angaja pe altcineva care sa le aduca toate astea. Totusi, sunt o persoana importanta. Ei traiesc visul meu. Nu pot sa-mi faca una ca asta. O sa ma duc sa-l intreb pe Serghey unde e Lola.
O, Doamne! Nu pot sa fac asta. N-am vorbit niciodata cu ei. Heaven, aduna-te. E visul tau. E tabloul tau. E motivul pentru care inca esti chelnerita, cand ai putea sa fii in alta parte, salvand lumea sau mai stiu eu ce. Dar daca e o problema? Cum o sa-mi spuna?
Heaven, draga mea, daca s-a intamplat ceva e mai bine sa stii.
Ma duc. Sunt mult prea constienta de cafeaua cu lapte din mana mea ca sa nu fac o boacana. Am sa vars cafeaua pe el, si nici el, nici Lola nu vor mai aparea vreodata la cafenea, iar eu va trebui sa ii urmaresc zile intregi pana cand voi descoperi locul in care vor merge sa-si bea cafeaua cu lapte duminica, si va trebui sa ma angajez acolo, ca sa ii pot vedea din nou. Am un plan. Orice-ar fi, nu-i voi scapa din ochi. O, Doamne! Am ajuns la masa.
- Buna!
- Salut. Eu sunt Serghey. Ce mai faci? Heaven te numesti, nu?
- Heaven, da. Imi pare bine sa te cunosc. Tu si prietena ta veniti aici in fiecare duminica. Sunteti foarte draguti.
- Da, veneam. Nu cred ca mai e prietena mea.
- Ba da, este. Sunt sigura.
- Poftim?
- Vreau sa spun, ce s-a intamplat?
- O cearta. Trebuia sa fim pe partie astazi. A plecat singura.
- Inteleg. Vrei sa-ti mai aduc ceva?
- Asta e tot. Multumesc, oricum.

Bun. Deci Serghey si Lola s-au certat. In tablouri oamenii nu se cearta. In viata reala, oamenii fericiti nu au dreptul sa se certe. Certurile ar trebui sa fie lasate pe seama fiintelor triste si neimplinite ca mine de exemplu. Eu pot sa ma cert in voie din moment ce nu stric nimic cu cearta mea. Trebuie sa merg sa-i explic.Nu pot sa merg sa-i explic ca el si Lola traiesc visul meu de fericire vesnica. Si nici porcaria cu ilustrata de Craciun. Trebuie sa fac ceva de una singura. Daca ei doi nu vor fi impreuna, atunci am observat degeaba tot ce-am observat pana acum. Si am si curatat mese in timpul asta.

Cap IV

Ceea ce nu stia Heaven era ca Serghey a observat-o tot timpul cat a stat in cafenea. Daca i-ar fi vazut zambetul ascuns, cand a incurcat comanda celor doua mese de langa bar si-ar fi dat seama ca ea ar putea fi cea care sa-si strice propriul vis. Din fericire pentru ea, nu l-a observat. Serghey s-a ridicat in picioare, a salutat-o pe Heaven si a iesit din cafenea cu acelasi mers sigur cu care iesea si cand era cu Lola. Heaven l-a urmarit cu privirea, si din fericire, nici ea nu era constienta de fiecare expresie a sa, caci zambetul ascuns de pe chipul ei ar fi nelinistit-o cu mult mai mult decat presupusa despartire dintre Lola si Serghey. Heaven si-a incheiat ziua. Frigul ce se intetea, o obliga sa se grabeasca. Aproape de casa, l-a zarit pe Serghey pe trotuarul de vis-à-vis. Inima ii batea puternic, mainile ii tremurau. Cu respiratia taiata, a intrat in holul cladirii scotand cheile cu un gest mecanic, deloc constient.

Cap V

Ce se intampla aici? Nu mai inteleg nimic. Heaven, stiu ca uneori noi doua nu ne intelegem. Stiu ca exista o parte din tine care crede ca toata nebunia asta cu lucratul in cafenea, si observatul si tablourile e de fapt frica de a avea ceva si apoi de a pierde acel ceva. Dar, de data asta, problema nu e intre noi doua. E vorba despre Lola si Serghey. Daca tu te comporti asa in preajma lui Serghey, atunci intreaga poveste devine irelevanta. Vrei ca povestea Lolei si a lui Serghey sa fie irelevanta? Nu. Nu vrei asta. Si eu stiu ca nu vrei asta. Asa ca, te rog, fa un ceai si lasa prostiile.
Ai dreptate, ar trebui sa incetez sa ma comport ca o scolarita. Serghey e pentru Lola. Eu sunt chelnerita lor. Eu torn cafeaua. Iar ei traiesc tabloul. Atata timp cat ei doi traiesc tabloul, stiu ca tabloul poate exista. Doar ca nu l-am gasit inca. Chelnerita nu are ce cauta cu personajul tabloului. Decat daca e in tablou. Si toarna cafeaua. Macar am stabilit asta. Data viitoare cand il voi vedea pe Serghey, poate va fi cu Lola, si atunci totul va fi revenit la normal. Iar daca nu va fi cu Lola, atunci poate ii voi spune ca trebuie sa fie cu ea. O sa-i spun si povestea cu tabloul daca e necesar. Si o sa incetez sa mai vorbesc singura.

Cap VI

In garsoniera ei de la mansarda unui cladiri vechi si prost ingrijite, Heaven se plimba de colo pana colo incercand sa gaseasca o explicatie pentru starea de anxietate in care se gasea. Il vazuse pe Serghey pe trotuar, in apropierea casei ei. Nu putea fi un semn. Nu trebuia sa fie un semn. Si-a luat paltonul, s-a incaltat si a coborat scarile cladirii in graba. Era sigura ca Serghey nu mai era acolo, dar trebuia sa verifice. A alergat pana la capatul strazii, exact in locul unde il zarise pe Serghey. Incerca sa reconstituie scena din dorinta de a consuma senzatiile pe care i le trezise, ca si cum daca ar fi reusit sa retraiasca acele cinci minute, ar fi devenit mai putin reale. O hartie motolita si udata de ploaie zacea pe jos in locul in care cu numai o jumatate de ora statuse Serghey. A ridicat-o. A despaturit-o si a descoperit speriata ca era notata adresa ei. Srisul era al ei. Era hartia pe care notase datele pentru Giselle cu doua saptamani in urma. Probabil ca a lasat-o la masa lui Serghey si a Lolei din greseala, impreuna cu nota. Un junghi puternic i-a traversat intregul corp. Serghey intelesese gresit. Lola descoperise hartia. Trebuia sa puna capat nebuniei. Trebuia sa il gaseasca pe Serghey.


Cap VII

Ce Dumnezeu am facut? De ce nu sunt si eu putin mai ordonata? Cum am putut sa fiu atat de neglijenta? In apararea mea, pot sa va spun ca ziua respectiva a fost una destul de grea, iar Giselle era deosebit de insistenta. Mi-a scapat. Dar nu e neaparat vina mea. Serghey ar fi putut sa spuna ceva. El e indragostit de Lola. Asa trebuie sa fie. Orice urma de curiozitate in ceea ce ma priveste, trebuie sa dispara. Personajele lui Klimt nu sunt curioase. Din scena sarutului lui Klimt, nu te retragi sa verifici daca toate lucrurile sunt la locul lor, la fel cum din scena Serghey si Lola in cafenea, Seghey nu trebuie sa se retraga pentru ca e curios in legatura cu datele personale ale chelneritei. Data viitoare cand il voi vedea pe Serghey, ii voi explica totul. Chiar si povestea cu tabloul, daca e necesar.

Cap VIII

A doua zi dimineata, Heaven s-a trezit complet bulversata de cele intamplate cu o seara in urma. Simtea ca se schimbase intr-un mod ciudat. In apartament, toate pareau sa fie la locul lor. Cu exceptia hartiei pe care o gasise pe trotuar. Statea pe masa, ca o dovada clara ca cele intamplate erau cat se poate de reale. Era o dovada a neglijentei ei. Nu mai simtea nevoia sa il gaseasca pe Serghey. Nu mai era nevoie sa ocroteasca nimic. A primit dovada ca oamenii nu pot ramane in tablouri. Senzatia pe care o simtea era de pierdere. Pierdere amestecata cu ceva…In sfarsit, a identificat sentimentul. Era sentimentul de tristete. Sentimentul de tristete. Sentimentul de tristete pentru mostenitorul pe care Josephine nu i l-a putut da lui Napoleon, sentimentul de tristete pentru minciuna despre panzele negre la sosirea Isoldei, sentimentul de tristete pentru otrava pe care a baut-o Romeo. Sentimentul de tristete pentru hartia care a stricat totul intre Serghey si Lola.Un gust amar ce urmeaza fiecarei treceri de la un tablou la altul. A inteles intr-un final. Important nu e sa ramai in acelasi tablou, ci sa creezi de fiecare data un tablou care merita privit. Chiar si pentru putina vreme.

Cap IX

Am inteles ca nu poti elimina detaliile din realitate. Va exista intotdeauna o chelnerita, o hartie, poate chiar un tablou care poate strica lucrurile Daca, insa, detaliul este suficient de important, atunci totul a meritat. Altfel, este doar o greseala. Si atunci, va veti dori sa fiu prin preajma sa torn cafea si sa am grija sa nu stricati tabloul. Serghey si Lola sunt la masa de la geam. Amandoi beau cafea cu lapte. Amandoi arata fericiti ca intr-o pictura a lui Botero. Fara dimensiuni exagerate.